[ioan67]

În prealabil postat de ioan67

Când şi când, Karamazovii respiră ca oameni adevăraţi, întâlnindu-se. Aceasta se face însă doar când se înalţă peste patimile care îi despart.

Departe, încă, de vreo întâlnire şi de înălţare, deocamdată Dmitri Karamazov goneşte în noapte cu troica... Zboară spre "regina sufletului" său, căreia voieşte să-i aducă un ultim omagiu al "iubirii" în contul acelei unice ore de dragoste...
Psihopatologia îşi găseşte în acest capitol ("Eu vin!") şi în cel intitulat "Delirul" câteva pagini de referinţă. Sunt zugrăvite magistral exaltarea, gonflarea caricaturală a eu-lui, ieşirea din minţi a celui îndrăgostit nebuneşte, precum şi stările maniacale alimentate de dispoziţia obsesivă.
Patima îl poartă pe Mitia în goana spre sinucidere şi iad. Nu doar caii aleargă nebuneşte tăind întunericul nopţii (splendidă metaforă a simţămintelor scăpate de sub control ale lui Mitia), ci şi sufletul protagonistului care caută cu disperare încetarea chinului lăuntric. Neîmplinit în iubire, Dmitri se cufundă (teatral, totuşi, revărsînd demonstrativ magnifice dovezi de mărinimie - mezeluri de tot soiul, stridii şi melci, şampanie, vin, dans şi coruri etc....) în moarte. Întunericul nopţii înveleşte la sânul său un alt întuneric, cel am minţii pe cale de destrămare deplină a îndrăgostitului....

Sentimentele intense şi amestecate ale eroului scenelor de aici aduc, la un moment dat, în prim plan patologia maniacală şi discordanţa unui rugător alienat:
El se ruga cu detaşare de sine şi şoptea ca un apucat, doar pentru el:
- Doamne, primeşte-mă cu toate fărădelegile mele, dar nu mă judeca. Fereşte-mă de judecata Ta...
Nu mă judeca, pentru că eu însumi mi-am dat sentinţa; nu mă judeca, pentru că eu Te iubesc, Doamne!
Sunt mârşav, dar Te iubesc!
Dacă mă vei trimite în iad, Te voi iubi şi acolo, şi de-acolo voi striga că Te iubesc în vecii vecilor... Însă lasă-mă şi pe mine să iubesc până la capăt... aici, să iubesc chiar acum, când au mai rămas doar cinci ore...

Sărmanul crede că se jertfeşte pe altarul iubirii...
Adio şi să uiţi de jertfa mea, să nu-ţi mai faci nicio grijă în legătură cu mine!" îşi încheie, apoteotic, rugăciunea.

O mică demonstraţie în legătură cu înşelarea, nebunia, patima, iubirea narcisistă şi solitară, în jocul atroce al alăturării patimilor oamenilor. Fiecare, înşurubat în patima lui, pare incapabil de a mai stabili vreo legătură cu altul, cu celălalt, cu zidirea şi cu Ziditorul.
Cu sufletul său, mai întâi, care şi-a retras luminile mereu mai departe, departe...
Să mai fie, oare, vreo scăpare pentru acest nebun? Inima lui inocentă este oare cu totul pătrunsă de întunericul patimii? Mintea lui e doar o jucărie care slujeşte definitiv morţii?...
Dostoievski se îndură şi ne spune, în roman mai departe, cum poate curge misterioasa poveste a omului şi a iubirii.