[ioan67]

Aceste scurte şi, probabil, naive/superficiale trimiteri la cartea lui Dostoievski au fost făcute pentru a evidenţia, atât cât îmi stă acum în putinţă, că scriitorul rus se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscător al sufletului omenesc (desigur, nu sub accepţiunea obiectualistă a acestuia, ci în maniera cunoaşterii tainice, participative). Deşi nu se considera pe sine psiholog şi chiar preciza că este "doar realist", în sensul de a sonda cât mai adânc sufletul omenesc, el dovedeşte capacităţi excepţionale în a sugera, de fapt, insondabilul omului. Nefăcînd, deci, altceva decât face orice psiholog autentic, de la un nivel al "cunoaşterii" mai departe.
Cu infinit mai multă profunzime şi rafinament decât am reuşit eu să schiţez prin câteva note şi consideraţii foarte anemice, Dostoievski reîmprospătează problema omului şi nu lasă nici un personaj "epuizat" în taina lui de necuprins.
Prin subtilele sale investigaţii sufleteşti (întemeiate, desigur, pe o putere de observaţie şi imaginaţie ieşite din comun - imaginaţie în cadrul căreia includem şi o excepţională empatie -, precum şi pe propria experienţă de viaţă plină de durere şi contradicţii - anii de temniţă, condamnarea la moarte şi graţierea, crizele de epilepsie, viaţa dezordonată, orgoliile, pasiunea patologică pentru jocurile de noroc etc.), D. avea să deschidă drum larg noului roman, existenţialismului şi ... psihanalizei.
Ambivalenţa sentimentelor (extrem de dureroasă şi cu urmări imprevizibile), dorinţa de putere bine disimulată sub diverse măşti, conflictele care mocnesc în inconştientul personajelor sale precum şi în inconştientul colectiv - toate aceste teme abordate de el, şi încă altele fac din D. un precursor al psihanalizei de mai târziu şi al artei romanului modern.
Personajele lui îşi pun problema filosofică centrală a sensului vieţii şi o caută ardent, uneori cu totul exaltat, febril. Lumea romanelor lui D. nu pare una a păcii, a urcuşului spre îndumnezeire, ci a unui travaliu mai degrabă cantonat statornic în subteran şi săgetat, în răstimpuri, cu fulgi de luminoasă speranţă...

De aceea, cu atât mai mult ne putem mira că el ar putea fi comparat cu un autor care înfăţişează viaţa sufletului omenesc din cu totul altă perspectivă, una infinit mai "luminoasă" - este vorba despre Sfântul Isaac Sirul.
Şi totuşi, eu cred că pot fi comparaţi foarte bine şi că se pot găsi chiar o serie de legături între operele lor, ceea ce ridică noi întrebări privind relaţia dintre psihologie, la maniera în care a practicat-o Dostoievski, şi opera de sorginte şi expresie duhovnicească aşa cum apare la Sfântul Isaac Sirul.

Pentru început, din nevoia de a sesiza mai întâi specificul "Cuvintelor despre sfintele nevoinţe" (la noi Filocalia X), voi reaminti că sfântul şi-a centrat opera pe 4 teme principale (nevoinţa, smerenia, "simţirea" şi liniştea).
După un rezumat pe care voi îndrăzni (să fiu iertat) să îl fac la "Cuvinte...", cu scopul de a reaminti specificul central al lucrării, voi încerca să desprind unele posibile legături între abordările celor doi autori.
Sper să îmi fie îngăduită şi această neverosimilă îndrăzneală. În fond, nu e decât o ipoteză subsumată ideii centrale că psihologia nu este ceea ce pare ea azi, că nu poate fi considerată o tendinţă demonică în cunoaştere şi vieţuire concretă şi că nu avem motive reale să o înjosim mai mult decât a ales, din luciditate smerită, să se minimalizeze singură - prin sublinierea, de fapt, a tainei omului şi prin cultivarea neîncetată, în spiritul Evangheliei, a dorinţei de a contribui, cu "instrumentele" ei specifice şi între limite indiscutabile, la ceea ce ne lipseşte cel mai mult: pacea dinlăuntrul sufletelor noastre şi dintre noi.