Mi-am asumat, Dumnezeu va fi știind de ce, o sarcină ingrată: aceea de a face un rezumat al scrierilor Sfântului Isaac Sirul, pentru ca apoi să continui desfășurarea ipotezei mele că psihologia are o vastă respirație, atingînd deopotrivă pământul și Cerul...
Căci omul, zidirea din urmă a Domnului, e hărăzit deopotrivă pentru pământ și Cer. Sufletul lui le îmbrățișează pe toate, uneori extrem de dureros... Când psihologia se ține în zona acestei taine de necuprins, ea se arată cât se poate de folositoare. De tinde, cumva, mai departe - devine jalnică.
Legat de asta, m-am simțit ispitit să comentez și eu (alăturîndu-mă miilor de opinii care vor fi curs între timp) moartea Starețului și putrezirea corpului său... Evenimentul care avea să îl năucească pe Alioșa, pentru a-l azvârli mai apoi, ca o trambulină, în asumarea deplină a iubirii.
Nu știu ce a gândit Alioșa, până la capăt. Nu-mi e îngăduit nici să îmi imaginez ce a simțit - o experiență ca a lui nu am avut, încă. Iar Dostoievski se limitează, firește, să sugereze că a avut loc o prefacere decisivă în sufletul tânărului, fără însă a o epuiza în descrieri ori explicații ciopârțitoare.
Eu presupun că Zosima a iubit cu putere Zidirea. Putrezirea corpului său o văd ca pe ultima jertfă adusă iubirii de oameni. Îmi place să îmi închipui că Domnul i-a ascultat ruga și că l-a lăsat pe Zosima să se contopească, deplin, cu lumea pe care, cândva, o trădase dar pe care, mai apoi, printr-un lung exercițiu al iubirii o recuperase.
Zosima voiește să rămână aici. Se voiește cu abandonare deplină parte din țesătura lumii, neîndurînd să plece din ea decât odată cu sfârșitul definitiv al acesteia. Pentru că a recuperat iubirea pentru Creație și pentru că voiește să participe în sens invers păcatului său din tinerețe, Starețul se smerește întratât încât alege să rămână definitiv (în limitele vieții lumii) în afara Cerului. Până la venirea Cerului Nou!...
Atât de mult a iubit Dumnezeu Zidirea Lui, atât de mult a iubit omul, încât a ales să Se întrupeze și să moară pe Cruce.
Atât de mult a recuperat Zosima iubirea, încât a ales să se contopească cu toată Zidirea.
Gestul lui se asociază, la o scară mai mică, cu Taina Euharistiei.
El își urmează, în felul său, Învățătorul. Permițînd, printre altele, ucenicului său să îl urmeze mai departe. În pământ cu trupul, în Cer cu sufletul, Zosima urmează și se lasă urmat.
Un învățător exemplar, un semn al dragostei desăvârșite pe fața îmbujorată, mereu, a lumii. O lacrimă vie, fertilă, a pocăinței asumate definitiv.
|