[cristiboss56]

Stiti ce e pãcatul. O definitie mai teologicã spune cã pãcatul este moartea, care lucreazã în mãdularele noastre. Pãcatul este lucrarea minciunii. În Dumnezeu nu existã minciunã, minciuna este moarte, iar în Dumnezeu este numai viatã. […]

Desi cãdem si noi într-o viatã animalicã, prin lucrarea pãcatului în noi, dar totusi pãcatul niciodatã n-a satisfãcut pe om, fiindcã omul rãmâne totusi chip al lui Dumnezeu, si, cumva, undeva, cândva, pãcatul se va adeveri ca minciunã, pãcatul îsi va da arama pe fatã si omul va întelege, sau nu va întelege, dar va suferi, fiindcã nu asta mã poate satisface, nu minciuna, nu surogatul, nu altceva decât ce este gândul lui Dumnezeu.

caderea in pacat Adam EvaOmul – chip si asemãnare. Chipul lui Dumnezeu este ceva din alcãtuirea a tot omul, care îl diferentiazã radical de restul zidirii. Asemãnarea este împlinirea acelui potential, si adevãratul sens al vietii omului este acea cãlãtorie pânã a dobândi asemãnarea cu Dumnezeu. Sfintii au dobândit-o fiecare în mãsura în care au dobândit-o. Nu sunt eu în stare sã mãsor (singur Dumnezeu stie care e mãsura), dar, în ei vedem ceva din acea asemãnare, din acea îndumnezeire la care cautã sã ajungã omul, si de aceea avem atâtea vieti de sfinti. Îndumnezeirea tot omul o cautã, cã îsi dã seama sau nu. O cautã drept sau o cautã pãcãtos. Pânã la urmã pãcatul se poate reduce la un element esential: îndumnezeirea fãrã Dumnezeu, auto-îndumnezeirea. Omul, când se vrea mare si tare, el nu-si dã seama, cã nu vrea mai multi bani sau mai multã faimã decât aproapele, ci el, undeva, ar dori sã ajungã un Dumnezeu, si devine, în mãsura în care întelege el.

Dracii sunt îngeri cu chipul lui Dumnezeu, care au cãzut de la adevãrata îndumnezeire în rãtãcirea auto-îndumnezeirii. Existã douã cãi, dar una e adevãratã: cea pe care ne-a arãtat-o Dumnezeu; cealaltã cale este ceea ce se numeste pãcat, si nu duce nicãieri – pe om [trup] îl duce înapoi în pãmânt, si sufletul în vesnicã despãrtire de Dumnezeu (hai sã lãsãm de-o parte tot felul de chipuri reale sau imaginare, tigãile din iad si frigãrile, toate acestea care sunt într-o mãsurã si închipuirea noastrã pe bazã de ceva real), vesnica despãrtire de Dumnezeu fiind iadul – fiindcã nici un suflet, nici un duh, nu a fost fãcut de Dumnezeu cu chipul lui Dumnezeu, ca sã rateze în halul acesta. Iadul este, dacã existã asa ceva ca loc în lumea duhului, este locul celor ratati. Dacã omul este chipul lui Dumnezeu si în înfãptuirea finalã, asemãnarea, atunci ce este omul? Iatã cã adevãrata antropologie, studiul omului, trebuie sã treacã prin “studiul” lui Dumnezeu!

[…]

Omul, de la cãdere, gândeste obiectiv, stiinta se gândeste stiintã obiectivã si cade în limitele unei îngrãdiri care la nivel duhovnicesc este o erezie – îngrãdirea între obiectiv si subiectiv. Ce este obiectivul – a fi obiectiv, a nu fi subiectiv? Este a mã referi la obiect, pânã la urmã. A fi obiectiv este a-mi stinge persoana, ca sã mã conform cu obiectul. Îti prezint tie obiectul, asa cum este el în sine. Dar si stiintific este o rãtãcire lucrul acesta. Toti marii savanti si marii gânditori zic, cu un oftat, cã nimeni nu poate fi absolut obiectiv. Pe de o parte, fiecare vede obiectul asa cum îl vede el; n-ai încotro: tu esti un subiect! Pe de altã parte, subiectul este mai important decât obiectul! Ceea ce ei numesc subiect este persoana, este chipul lui Dumnezeu si potential asemãnarea. Sã reduci pe Dumnezeu la un obiect? De ce? Ca sã fii adevãrat. Pãi atunci cãutarea este nu a fi subiectiv sau obiectiv, ci a fi adevãrat.

Ce ne dã Biserica (viata, nevointa drept înteleasã a Bisericii)? Nevointa de a ne des-pãtimi. De ce? Ce e patima? Patima este un ecran, este un vãl pe care, zicea Sfântul Pavel, îl au iudeii atunci când citesc legea lui Moise, si nu înteleg în lumina lui Hristos, cã au acel vãl. Deci patima este un ecran, o oglindã deformatoare, o prismã strâmbã. Si atunci, cum putem sã vedem obiectul – hai sã zicem – corect (nu obiectiv)?. Trebuie sã-l vedem cum îl vede Fãcãtorul lui, si, de aceea, noi învãtãm prin Bisericã sã ne despãtimim, ca sã vedem lucrurile cu ochiul lui Dumnezeu.

Revenim iarãsi la îndumnezeire. Pânã la urmã, nu este atât de important a vedea un obiect – asta este de folos mai mult pentru viata noastrã pãmânteascã – cât este de important sã ajungem sã devenim ca Dumnezeu, sã vedem ca Dumnezeu, sã cugetãm ca Dumnezeu, sã trãim ca Dumnezeu, fiindcã în acea gândire, în acea trãire, nu este doar o împlinire sufleteascã vremelnicã, ci, în acea devenire ca Dumnezeu, vedere ca Dumnezeu, gândire ca Dumnezeu, se tãinuieste, sau mai bine se descoperã însãsi viata nestricãcioasã.

Viata nestricãcioasã, care, prin pronie dumnezeiascã, prin rânduiala proniatoare a mortii, face totusi ca tot omul si toti sfintii sã moarã, si astfel moartea pune capãt lucrãrii mortii, lucrãrii care duce pânã la moarte, deci pãcatul, cum zice Sfântul Pavel, nu mai este activ dupã moarte. Pãcatul si-a istovit toate resursele cu moartea, iar dacã sufletul trãieste dupã moarte, apoi omul a revenit la nemurire. Ba si trupul ne este fãgãduit sã-l primim înapoi în ziua de apoi, tot prin pronie dumnezeiascã.