[cristiboss56]

Dumnezeu Viata

Un singur lucru gândeste dragostea lui Dumnezeu: viata (si dacã e moarte, apoi e înviere). Însã existã un dar pe care Dumnezeu l-a pus în fãptura cuvântãtoare, în înger si în om, cel mai înfricosãtor din toate darurile: libertatea. Dumnezeu însusi, nu-si permite, din dragoste – paradoxal – sã stabileascã, sã silniceascã libertatea fãpturii. Darul acesta face cã omul (ca si îngerul) are înfricosãtoarea posibilitate, sã zicã, în final, lui Dumnezeu: „Bine, dar eu nu vreau”. Prin aceeasi logicã, omul are aceeasi libertate sã zicã si iadului: „Bine, dacã vrei asa, dar eu nu te cred”.

În cartea „Infernul”, a lui Dante [parte a Divinei Comedii], e vorba de pogorârea unui personaj în iad, cãlãuzit cred cã de îngerul lui pãzitor, care îi aratã chinurile iadului. Trecând prin poarta iadului, peste poartã este scris: „Pãrãsiti orice nãdejde, toti cei care intrati aici”. Si eu zic: ”Iatã glasul iadului”. Ce zice Dumnezeu prin Siluan? Zice „Nu, nu pãrãsiti nãdejdea”, ci „Tine-ti mintea în iad, dar nici acolo sã nu deznãdãjduiesti”. Si, într-o clipitã, iadul s-a destrãmat pentru Siluan si pentru toti cei care urmeazã cuvintele lui Dumnezeu.

Iadul, în sine, nu are realitate. Iadul este apogeul minciunii. Dacã vreti, în limbaj postmodern, calculatorica ne oferã o expresie: realitate virtualã. Linia pãcatului e exprimatã iarãsi de o expresie post modernã: identic natural (avem, în industria alimentarã, aceste E-uri în mâncãruri si expresia „substante identic naturale” – o traducere proastã din englezã: „identical natural”, adicã, în cel mai bun caz, „identic cu natura”, dar totusi nu e acela natural), care e altã expresie, altã parafrazã si alt sinonim al cuvântului minciunã. Pãcatul e un identic natural, dar nu natural, nu este firea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Iadul este realitate virtualã. Dacã scoti stecherul din prizã s-a dus. Care e stecherul? Este lucrarea minciunii, este mândria.


Ce este mândria? O sã încep prin cãderea primului cãzut, îngerul cel mai mare si cel mai frumos, Lucifer, care a devenit Satan, adicã vrãjmasul. Avem un chip al lui si al cãderii lui, în cartea lui Isaia, în prorocia despre împãratul Vavilonului (dar, în transparentã, vedem cãderea primului înger). Zice acest împãrat al Vavilonului: „Fi-voi ca cel prea înalt, pune-voi scaunul meu mai presus de ceruri”. Si asa gândea si primul înger. A vrut sã fie ca Cel Preaînalt, lãsându-se îmbãtat de propria sa frumusete, de Dumnezeu fãcutã, de Dumnezeu dãruitã lui, în loc sã multumeascã lui Dumnezeu, asa cum fac sfintii si sfintii îngeri. […] În asta se aratã si dragostea lui Dumnezeu, si greseala îngerului: a fi ca Dumnezeu… Nu în concurentã, nu într-o împotrivire, nu în contrare, care implicã si urã, ci în smerenie, care este poartã deschisã iubirii, si, pentru aceasta, din bun început, pãrintii au îndrãgit smerenia, ca obiect al nevointei.

Smerenia trebuie înteleasã prin definitia pe care am dat-o mândriei: mândria e minciunã si este contrariul lui Dumnezeu, deci urã, egoism, închidere în sine. Smerenia este, pe de o parte, realismul duhovnicesc. Eu sunt ceea ce m-a fãcut Dumnezeu sã fiu. Atât, nu mai mult, dar nici mai putin. Aceasta tot smerenie este, fiindcã acesta este realismul; aceasta e realitatea. Dumnezeu m-a fãcut chipul slavei celei negrãite. Pãi, frati si surori, sã asteptãm noi moartea noastrã pentru ca altul sã ne cânte „chipul slavei negrãite sunt, mãcar cã port ranele pãcatelor”. Hai acum sã întemeiem, sã înfãptuim în noi acest chip al slavei lui Dumnezeu. Aceasta e nevointa Bisericii, pentru aceasta ne spovedim, ca sã ne lepãdãm de pãcate. Noi nu ne lepãdãm, ni le asumãm. În spovedanie ne asumãm pãcatul. Aceasta este.

Când se spovedea, cineva spunea: „Pãrinte, mi-e rusine sã-ti zic toate acestea, dar ãsta sunt, n-am încotro, ãsta sunt”. Aceasta este smerenia: nu o manieristicã, nu un fel corect de a fi, sau de a afisa, mai ales, ci realismul.

Apoi, pãrintele Sofronie spunea „smerenia este acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se dã celui iubit, fãrã întoarcere asupra-si”. În gândul de a-si pune scaunul mai presus de Ceruri si sã fie si el ca cel Preaînalt, era o respingere a celuilalt, si nu mai era un „cel iubit”, ci „cel iubit sunt eu, si nimeni altul, si de mine n-are nimeni loc în mine”. Smerenia este o deschidere tuturor, pânã si vrãjmasilor. Domnul sã ne arate cã avem nevoie de chibzuialã în istoria asta sãlbaticã si mincinoasã. Cã nici Hristos la început nu se încredinta nimãnui, cum zice evanghelia Sfântului Ioan, cã stia ce este în om, si nu avea nevoie ca altul sã spunã ce este în om. Dar a venit clipa când a socotit sã se încredinteze omului, si în mai putin de 24 de ore era pe cruce. Dar Hristos a rãmas neschimbat. […] Cãci Dumnezeu dragoste este. Dumnezeu nu are, ci este dragoste. Crucea este culminarea dragostei, o dragoste care nu se opreste nici de la chin, nici de la însãsi moartea, pentru cã se dã celui iubit deplin, fãrã nici o rezervã. Hristos n-a pãstrat nimic.