Citat:
În prealabil postat de DragosP
Da' cu folos, să dea Dumnezeu!
|
Folosul nu mai atârnă de om, că omul adeseori se înșală în păreri multe (despre sine, despre alții, despre folos și foloase).
Folosul îl potrivește tot Dumnezeu, în chip tainic și adeseori greu de acceptat când ajunge la cunoștința omului. Că oamenii au, de obicei, altă teorie despre bine și rău, despre folositor și dăunător comparativ cu Bunul Dumnezeu.
Rămâne așadar: cine ține la sufletul său (Să nu fie!), îl va pierde.
P.S. Interesant însă că omul nu prea poate trăi fără teoria folosului.
El leagă asta de sens, de noima vieții, de destin...
A mai cruntă depresie (de fapt e trezirea din morți dar omul nu sesizează asta, fiindcă e învățat că depresia e o boală, un lucru "rău" - că nu-i spune mai nimeni că e un prilej de luminare, o fereastră deschisă dincolo de vidul și întunericul personal) vine atunci când omul începe să filosofeze (sanchi, că nu filosofează el singur) cam așa: "la ce bun?, cui folosește?" etc.
De unde toate i se păreau până atunci cu folos, dintr-odată îi par fără vreun rost. Mie asta îmi miroase a păcăleală, pe undeva... (Nu, nu cugetarea la lipsa folosului e păcăleala, ci dimpotrivă - cugetarea de mai nainte, la un folos iluzoriu care, iată, se dovedește atât de volatil uneori...)
Să faci lucrurile fără nici un gând al folosului, fără nici o garanție, fără nici o noimă - afară doar de iubirea prezenței lui Dumnezeu și a oamenilor, după rânduiala veche a pământului care urcă la Cer, firesc cum respirația ușoară, lină: asta da, mi se pare că ar fi de folos și că durează și că aduce uneori mari bucurii.
Dar cine se încumetă să se piardă așa? Egoismul îngust al prostului e învelit în multe straturi de filosofie a fricii și a nonsensului plin de sens, cică.