Totodată se precizează: Dumnezeu este nevăzut, îngerul și sufletul omului la fel; Dumnezeu, îngerul și sufletul omului sunt nemuritori și au înțelegere și voie.
[4] De asemenea, că amândouă firile, adică îngerească și omenească au căzut pentru trufie, pentru că au dorit să fie asemenea lui Dumnezeu. Cea a îngerului de lumină sau Lucifer, întrucât a cugetat așa:
„sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi;”
[5] iar cea omenească atunci când a mâncat din lemnul cunoștinței prin ispita șarpelui sau diavolului, cu vrerea că se va face Dumnezeu. Acum însă Dumnezeu dăruiește omului mila Sa, luând spre Sine firea lui cea căzută, îngerului nevoind să-i arate aceeași milă, neluând firea lui, așa cum explica în textul de la începutul cuvântării Apostolul neamurilor.
[6] Se numără apoi patru pricini pentru care Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, a luat fire omenească și nu îngerească; prima fiind aceea că îngerii n-au căzut toți, pe când oamenii sunt toți căzuți pentru păcatul celui dintâi născut, adică a protopărinților Adam și Eva, dând o pildă, pe cea a păstorului care având o sută de oi și pierzând una, lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie, mergând după ea și găsind-o se bucură de ea, mai mult decât de celelalte.
[7]
În acest context cităm pe părintele Dumitru Stăniloae cu următoarea lămurire:
„chiar o parte din îngeri s-au alterat ieșind din comuniunea cu Dumnezeu, izvorul vieții ca locaș al libertății lor, ca stare de la început. Prin aceasta a ieșit din libertatea dragostei de Dumnzeu, căzând în lanțurile robiei patimilor și în întunericul lipsei de sens al unei astfel de existențe, care nu înaintează în bogăție spirituală. Se înțelege prin putința de schimbare a făpturilor, atât schimbarea morală, cât și alterarea ontologică. Cea dintâi produce pe cea de-a doua.”
[8] A doua pricină este greșeala omului din slăbiciune, căci în trei chipuri greșește omul: din slăbiciune, și care este împotriva lui Dumnezeu Tatăl, întrucât El este Atotputernic; apoi cel din neștiință, căci Fiul lui Dumnezeu este înțelepciune și mai apoi cel din firea cea rea, care este împotriva Duhului Sfânt, căci Duhul este vistier de bunătăți. Deci, omul care greșește din slăbiciune va fi iertat mai lesne dacă se va pocăi, iar păcatul care este împotriva Duhului Sfânt nu se iartă lesne, fiind datorat firii căzute. Așadar, Domnul a luat firea omenească, nu cea îngerească pentru că omul a greșit din slăbiciune împotriva lui Dumnezeu Tatăl, iar îngerul căzut din firea lui, împotriva Duhului Sfânt.
[9]
A treia pricină este că îngerul a greșit de bună voia lui, iar pe om l-a înșelat diavolul sub chipul șarpelui. Autorul lămurește că în două chipuri se face păcatul: unul propriu, altul străin și Dumnezeu ceartă și pentru păcatele străine, precum se vede în multe cărți și istorii că după cum
„puțin aluat dospește toată frământătura”,
[10] așa și păcatul și răutatea unuia pricinuiește la mulți mare pacoste.
[11] A patra pricină este că îngerul fiind mai de cinste decât omul era dator și mai mult să se ferească de păcat.
[12] „Iar pentru ce a luat Fiul lui Dumnezeu firea omenească și nu altă față a dumnezeirii, adică Tatăl sau Duhul Sfânt, încă sunt patru pricini. Întâi pentru că Fiul lui Dumnezeu se cheamă și Înțelepciune, care a luat chipul omului ca să vindece nepriceperea acestuia prin care a căzut. A doua că Fiul lui Dumnezeu fără de ani se face și Fiul omului sub ani. A treia ca precum s-a făcut Fiul lui Dumnezeu Fiul omului așa să devină și fiul omului Fiul lui Dumnezeu, după cuvântul Sfinte Scripturi” și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.
[13] A patra, întrucât Fiul fiind fața dumnezeiască din mijloc a Sfintei Treimi S-a făcut mijlocitor între Dumnezeu și om după spusa aceluiași sfânt apostol citat:
„Unul este Dumnezeu, unul este și mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți.”
[14]
În continuare, în ceea ce privește lucrarea mântuirii dezvoltată în cel de-al doilea cuvânt de învățătură, Sfântul Ierarh pe care-l cinstim zice:
„Iar pentru Nașterea Domnului Hristos, pe care o prăznuiește astăzi luminat Sfânta Biserică, în ce chip s-a născut Fiul lui Dumnezeu din Tată fără de mamă și cum S-a întrupat din Mamă fără de tată, nu trebuie iscodit devreme ce este Taină foarte mare, adică și mai presus de fire, ci numai cu credință și cu mărire prin cuvânt să ne închinăm Lui, ca unui Soare al dreptății ce a răsărit din pântecele Fecioarei, nouă celor ce ședeam întru întunericul și umbra morții; și din călduroasa inimă să Îi mulțumim pentru multa și nemăsurata milă ce a făcut cu noi de am înnoit firea noastră cea căzută, cu nașterea Sa…”.
[15] Textul începător al celei de-a doua cuvântări tocmai oglindește acest adevăr:
„Îngerul a zis păstorilor: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut azi Mântuitor Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.”
[16] Într-un chip aparte se stăruie asupra minunii sărbătorite prin cuvintele:
„Și nașterea aceasta n-a fost numai mântuitoare, ci și minunată. Că pe de o parte trebuie să ne minunăm de sfatul cel minunat al înțelepciunii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte să mărim lucrul cel mare al bunătății Lui… Minunat este numele Mântuitorului că nu numai într-un lucru, ci în toate faptele Sale minunat a fost: minunată zămislirea Lui, minunată și nașterea, minunată și viața, învățătura, moartea, învierea, înălțarea la cer, că toate întru Dânsul au fost nouă înălțate și minunate… Iar ce este prăznuirea noastră de acum este mai minunată decât toate.”
[17] Praznicul actualizează minunea.