[cristiboss56]

Vorbiţi-ne puţin despre ne-simțirea duhovnicească.
– Ne-simţirea duhovnicească poate să fie un răspuns la întrebarile: „ Ce este moartea?”, “De care moarte ne-a izbăvit Hristos? ” . Cadavrul este nesimţitor. Aşa, şi când duhul nostru este nesimţitor la cele ale harului, în măsura aia suntem morţi. Şi de această moarte ne-a izbăvit Hristos, că nu ţinând preceptele legii putem învia dintru ne-simţire întru simţire, ci cum zice Sfântul Pavel, prin credinţa propovăduirii, auzind cuvântul propovăduirii, al bunei-vestiri a Împărăţiei. Dacă acel cuvânt este vrednic, sau, poate, chiar nevrednic fiind, dacă Dumnezeu binevoieşte prin el să insufle vreun suflet sau mai multe,
insuflarea pe care-o primim este un început de înviere . Întorcându-ne către Biserică, dacă începem să vedem lucrarea şi puterea Tainelor, de multe ori, prin spovedanie, prin Împărtăşanie
– când trăieşti pe viu, pe pielea ta, curăţirea, învierea pe care o trăieşti – începi din ce în ce mai mult – şi asta ar fi cultura filocalică –
să devii din ce în ce mai simţitor: astăzi simţi câteva, mâine, în principiu, ar trebui să simţi mai multe
.
Paradoxal, noi trecem, dupa o primă fază a învierii , printr-o a doua fază – pe care părintele Sofronie o numea a harului – dar această a doua perioadă este o perioadă în care trăim tocmai pierderea acestei simţiri, ne retrezim aşa cum am fost la început, am pierdut insuflarea şi înţelegerile pe care le-am avut , şi perioada aceasta a doua a nevoinţei noastre este cea mai lungă
. Dar nici asta nu este o perioadă tragică – adică tragică [dramatica] este, dar nu este menită spre tragedie și nu este cazul să deznădăjduim, ci a doua perioadă , în care avem deja experienţa vieţii, adică a simţirii duhovniceşti, în măsura în care, amintindu-ne de experienţa harului, lucrăm pe acele linii , încercăm să trăim credincioşi acelei experienţe, această a doua perioadă este o călătorie spre a însuşi nu numai experienţa pe care am primit-o cu acest prim har, dar mult mai mult și mult mai desăvârşit . Părintele Sofronie zicea că primul har este ca o “mamonă nedreaptă“. Ne-a dat Dumnezeu “pe nedrept” [nota noastra: fara sa meritam, in mod gratuit – cf. Luca 16, 1-12, Parabola iconomului nedrept ], El ştie de ce şi cum și cum s-a putut, ne-a dat o experienţă a vieţii pe care “pe nedrept” am primit-o, că nici n-am putut s-o păstrăm . Dar acum cultivăm ceea ce, în a treia fază, va fi acelaşi har, dar înmulţit, îmbogăţit, iar de data aceasta însăşi firea noastră, de neîndepărtat în vecii vecilor.
Aşa că ne-simţirea duhovnicească este acea
moarte din care nu paza preceptelor legii ne-a înviat, ci Hristos prin lucrarea Lui
și prin puterea pe care a dat-o cuvântului propovăduirii , mai ales după Învierea din mormânt – cum vedem în cazul lui Luca și Cleopa, că “ ardeau inimile lor”
– și a desăvârșit-o cu şederea de-a dreapta Tatălui şi, deci, acel început de înviere care, trecând prin toate fazele cele mai minunate şi cele mai paradoxale, ne duce la învierea finală – care este harul dobândit de noi printr-o viaţă de multă trudă şi răbdare, şi rugăciune, când acest har va fi însăşi firea noastră. Si – zicea părintele Sofronie – [ca aceasta este] firea noastră primă , deşi o dobândim cronologic ca a doua. Însă, calitativ, prima noastră fire, de acum de nestrămutat în veci.
– Vă rugăm să ne vorbiţi despre cele cinci simţuri duhovniceşti.
– Nu ştiu unde, la care Părinţi, am citit cândva că îndărătul acestor cinci simţuri trupeşti sunt cinci simţuri duhovniceşti. Şi mai ziceam pe undeva că, aşa cum am înţeles că primul simţ care se dezvoltă în prunc, înainte de naştere, este auzul şi că, prin auz, fătul din pântecele maicii se obişnuieşte să desluşească glasul tatălui, al mamei, al altora, şi, când se naşte, îi recunoaşte după auz, aşa şi în cultura filocalică
ascultarea este nu o disciplină, cum este în armată sau în orice instituţie omenească, ci este cu precădere cultivarea acestui auz duhovnicesc .
În ascultare noi căutăm voia lui Dumnezeu. Dacă vreţi, căutăm glasul Bunului Păstor, ca să luăm capitolul 10 din Evanghelia Sfântului Ioan, unde spune Mântuitorul că Oile mele glasul Meu aud şi-Mi urmează Mie. Deci învăţăm să auzim glasul lui Dumnezeu , voia lui Dumnezeu prin toată lucrarea duhovniciei.
Deci ascultarea trebuie să devină o Taină a Bisericii. Să nu reducem Tainele Bisericii la şapte, fie că cele şapte sunt de căpătâi. Dar şi ascultarea și multe alte elemente, orice legătură între Dumnezeu şi om sau, să zicem, între om şi Dumnezeu, este o Taină
. Şi ascultarea trebuie să fie la nivel de Taină , unde omul urmează glasului Bunului Păstor, glasul care, la început, ne-a zis: Dar din pomul acela nu veţi mânca, fiindcă, atunci când veţi mânca, cu siguranţă veţi muri
. Și să ascultăm glasul acela până când el ne va îngădui, dacă e cazul, să mâncăm din acel pom, fiindcă ni s-a copt înţelegerea, sau unde ne va duce.
La fel şi cu vederea. Avem multe pilde de părinţi moderni acum, ca părintele Porfirie . Toate cărţile care s-au scris şi s-au tradus în română vorbesc de vederea lui duhovnicească. Şi el ne arată mai desăvârşit decât mulţi alţi sfinţi moderni că
vederea asta e o realitate. În ultima fază a vieţii lui orbise din cauza cancerului, dar el, totuşi, vedea şi mult mai desluşit decât poţi vedea prin ochiul şi nervul optic şi toate astea.
Sfântul Siluan zice că harul se desluşeşte prin gust: simţi gustul prezenţei lui Dumnezeu și gustul vrăjmașului.
Prin experiență, dacă ai avut experienţa harului lui Dumnezeu şi a înşelăciunii diabolice, acum desluşeşti prin gust . Iar gustul e foarte aproape de miros , există un miros al harului şi un miros al vrăjmaşului.
Mai există şi un pipăit, când simţi prezenţa lui Dumnezeu. Ce înseamnă că simţi? Oare nu ăsta este un pipăit duhovnicesc?
Deci în câteva cuvinte putem vorbi despre cele cinci simţuri duhovniceşti . Astea trebuie să se dezvolte cât mai mult înainte de experienţa mormântului sau înainte de sfârşitul vieţii noastre pe pământ, în orice fel va fi, ca, aşa cum la naştere, ca prunc, am fost destul de desăvârşiţi ca făt în pântecele maicii ca să supravieţuim aici, ba şi să creştem, să ne dezvoltăm, aşa și ceva se va întâmpla după moarte.
Părintele Sofronie spunea: “Pocăinţa noastră nu se poate termina pe pământul ăsta ” , că pocăinţa, adaug eu, departe de a fi doar un moment foarte parţial de întoarcere morală, de la imoralitate la moralitate sau aşa ceva , pocăinţa este dinamica vieţii veşnice care lucrează în noi. Şi, spune părintele Sofronie, sfârşitul pocăinţei este când am ajuns la deplinătatea vieţii dumnezeieşti în noi, măsura bărbatului desăvârșit în noi, a lui Hristos în noi
. Or asta, zice el, pe pământ nu se poate împlini, numai în veşnicie, deci şi în veşnicie va fi o creştere , dacă avem destulă desăvârşire pruncească, ca să putem în primul rând supravieţui acolo cum am supravieţuit aici, ca să putem şi acolo creşte până la desăvârşire. Cum va fi aia, vedea-vom, da Domnul să vedem.
– Cum putem afla care este voia lui Dumnezeu cu noi, atunci când ne aflăm la o cotitură în viaţă?
– Se leagă de o întrebare de la ultima noastră cuvântare aici, împreună, când m-a întrebat cineva ce înseamnă ce-am zis eu cândva, că
toate încep în nevăzut. Aveam în vedere rugăciunea. Deci, zic, iarăşi începem cu „Doamne…”. Orişiunde eşti, în orice clipă, la orice cotitură, începi cu „Doamne… ” şi-L întrebi pe Dumnezeu și Domnul să călăuzească mai departe .