[cristiboss56]

In toate discuțiile recente ce au urmat Sfântului și Marelui Sinod din Creta, cei care au decis să oprească pomenirea liturgică a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, indiferent dacă au participat sau nu la acesta, au invocat partea a doua a Canonului 15 de la Sinodul I-II de la Constantinopol, numit și Πρωτοδευτέρα, organizat în timpul Sfântului patriarh Fotie în două sesiuni, în 859 și 861. Mențiunea conținută aici, fără precedent și fără o dezvoltare sau întărire ulterioară, în Tradiția canonică bizantină va face obiectul acestei analize. Pentru o primă interpretare corectă a acestuia pot fi utile comentariile canonistului sârb episcopul Nicodim Milaș[1], care rezumă linia Tradiției canonice ortodoxe în această privință. Din capul locului trebuie evidențiat faptul că acest Canon 15 trebuie citit doar împreună cu canoanele 13 și 14, ele fiind un corp comun. Canonul 13 vorbește de situația nepomenirii episcopului de către preoți, monahi sau laici, canonul al 14-lea de cazul nepomenirii Mitropoliților de către episcopii sufragani, iar canonul al 15-lea completând pe cele anterioare, vorbește despre sancțiunile pe care ar trebui să le primească toți cei din corpul eclezial care nu și-ar mai pomeni patriarhul pe motive de credință sau pentru unele presupuse abateri morale, nedovedite încă și nejudecate de un Sinod. Aceste trei canoane încununează o întreagă Tradiție care le-a precedat. Una dintre cele mai vechi, cunoscute și autoritative reglementări bisericești împotriva schismei este canonul 31 Apostolic, urmat apoi de altele precum canoanele 6 de la Sinodul II Ecumenic, 3 de la Sinodul III Ecumenic, 18 de la Sinodul IV Ecumenic, 31, 34 Trulan, 6 Gangra, 14 Sardica, 5 Antiohia, 10, 11, 62 de la Cartagina. În toate cele trei canoane de la Sinodul I-II, sancțiunile prevăzute și socotite potrivite clericilor de orice rang, monahilor sau laicilor care nu-și pomenesc superiorul ierarhic bisericesc sunt drastice, vorbindu-se de caterisire pentru clerici și afurisire a celorlalți.
Ce afirmă mai precis, Canonul 15 de la Sinodul I-II? Cele ce sunt rânduite pentru presviteri, şi episcopi, şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. (Canonul 15, partea I)
Partea a doua a acestui canon rezidă în următoarea clauză: cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte [de comuniunea] cu acela, care propovăduieşte eresul în public, şi cu capul descoperit îl învaţă în biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canonice, desfăcându-se pe sine-şi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop [chiar] înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schisma unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări. (Canonul 15, partea a II-a)
Această a doua parte a canonului este unicul loc din Tradiția canonică a Răsăritului Ortodox care pare a îndreptăți pe cineva, pentru conștiință, să nu-și pomenească superiorul ierarhic bisericesc. Însă pentru de a face unele aprecieri asupra sa, vreau să public și traducerea comentariului pe care Matei Vlastares (1280-1350)[2], considerat de mulți principala autoritate canonică bizantină, cu o imagine de sfânt în același timp, l-a făcut în principala sa lucrare canonică, Syntagma alfabetică, Σ, cap. 12 (Despre schismatici)[3]. Vlastares a fost ieromonah în Mănăstirea Perivleptos din Tesalonic și a scris Syntagma în anul 1335, cu foarte puțin timp înaintea izbucnirii controversei isihaste. Iată considerațiile sale despre aceste trei canoane:
Al 13-lea [canon]. Așa cum odrăslirile neghinelor eretice, zice, au fost tăiate din rădăcinile lor cu sabia Duhului, așa și nebunia schismaticilor care încearcă să împartă Trupul lui Hristos noi oprind-o, hotărâm că dacă vreun preot sau diacon, chipurile pentru niște vini care aprind patimile trupești, condamnând pe episcopul lor care are viața diametral opusă a toată necredința și fapta nedreaptă, cum a primit prin canonul dumnezeiesc apostolic, ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu el mai înainte de condamnarea sinodală și săvârșind dumnezeiasca slujbă nu ar face referire la numele lui, poruncim ca acesta să fie supus caterisirii și să fie lipsit de orice cinste preoțească. Căci este nelegiuit cel ce răpește judecata mitropoliților mai înainte de judecată, precum și a se alege de către el propriul părinte și episcop. Dar și cei ce-i urmează lui, dacă sunt clerici, sunt supuși acelorași epitimii, iar monahii sau laici nu numai să fie despărțiți de sfânta împărtășire ci și din Biserică să fie excomunicați/scoși afară până ce scuipând pe unirea lor cu schismaticii, se vor întoarce la propriul lor episcop.
Al 14-lea [canon] hotărăște și caterisirea episcopului dacă se rupe de comuniunea propriului mitropolit și nu suferă să pomenească la sfintele slujiri numele lui.
Al 15-lea [canon] aplică aceleași pedepse și mitropoliților care se rup de Patriarhul lor. Dacă Patriarhul s-ar întâmpla, zice, sau mitropolitul, sau episcopul să propovăduiască în mod public și cu capul descoperit oarecare erezie condamnată de Sfinții Părinți, cei ce opresc comuniunea cu el și se despart de el, nu de pedeapsă ci de cinstea ce se cuvine ortodocșilor să fie învredniciți căci nu episcopi, ci pseudo-episcopi au condamnat și nu au tăiat în schisme unitatea Bisericii ci s-au sârguit să izbăvească Biserica de schisme și împărțiri. De aceea și noi bine făcând am tăgăduit comuniunea cu vechea Romă mai înainte de judecata și condamnarea Sinodală.
Iată acum câteva observații asupra canonului în sine și asupra comentariului lui Matei Vlastares, care la prima vedere pare destul de sumar:

1. Este bine de observat mai întîi că în Canonul 15 se spune deschis că cel care nu pomenește pe superiorul său ierarhic care l-a rânduit pentru mystagogia dumnezeiască prin hirotonie, în absența unei condamnări sinodale explicite, săvârșește schismă: dacă […] ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit […] face schismă. De aceea observăm că este greșită interpretarea nouă care circulă astăzi, cum că nepomenirea ierarhului este un avertisment sau sancțiune dată acestuia, dar nu este schismă. Nepomenirea este schismă în toată regula, chiar dacă ea nu este asociată, în cazul preoților, pentru o vreme, cu alipirea de un alt episcop care nu este în comuniune cu cel nepomenit.
2. Conform aceluiași canon, separarea/delimitarea prin nepomenirea unui episcop sau a patriarhului, pentru conștiință, se poate face, chiar până la emiterea unei decizii sinodale în ce-i privește, doar în cazul în care aceștia propovăduiesc cu capul descoperit, adică public/vădit/evident pentru toată lumea, o erezie deja condamnată de Sinoade și de Sfinții Părinți. În contextul istoric al anului 861 această erezie vizată, condamnată de un Sinod (Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, 787), ale cărei rămășițe nu se stinseseră, era iconoclasmul. Potrivit unor bizantinologi, „condamnarea iconoclasmului a fost motivul dogmatic cel mai important pentru convocarea Sinodului din 861”[4].