[cristiboss56]

1. Canonul 15 are în vedere, așa cum scriam anterior, doar adeziunea la erezii deja condamnate și mărturisirea publică a lor, încât el devine inutilizabil în cazul unor erezii noi. Aceasta pentru că el nu a fost scris cu intenția de a fi un panaceu universal pentru tot felul de posibile probleme bisericești viitoare, care să deschidă discuții ulterioare interminabile, ci a fost dat într-un context istoric concret. Soluția universală rămâne tot Canonul 31 Apostolic, și cele care l-au completat și întărit ulterior, care interzic cu desăvârșire schisma.
2. Dar care a fost contextul Sinodului I-II și de ce a apărut această a doua parte a Canonului 15? Istoria sa pornește de la schisma dintre patriarhii Constantinopolului Fotie și Ignatie, inițiată odată cu ascensiunea pe scaunul patriarhal a Sfântului Fotie din poziția de șef al cancelariei imperiale. După înlăturarea lui Ignatie, Fotie a fost ales patriarh de Constantinopol și instalat în ziua de Crăciun a anului în 858, după ce în doar șase zile a trecut de la statutul de laic la cel de episcop, iar apoi este instalat în cea mai importantă poziție bisericească a Imperiului Bizantin. Între susținătorii săi și cei ai patriarhului Ignatie, înlăturat de Împăratul Mihail al III-lea, a apărut o schismă, susținută și de faptul că între episcopii participanți la instalarea lui Fotie ca patriarh s-a regăsit Mitropolitul Grigorie Asbestas al Syracuzei ce fusese caterisit de patriarhul Ignatie, fiind și în atenția Romei prin scrisorile de înștiințare trimise anterior de Patriarhul Ignatie papilor Leon al IV-lea și Benedict al III-lea[5]. În primăvara anului 859, 12 episcopi susținători ai patriarhului Ignatie din proximitatea Constantinopolului au ținut un Sinod în Biserica Sfânta Irina, în care l-au anatematizat pe patriarhul Fotie și l-au reconfirmat pe Ignatie. Acestora li s-a răspuns prin Sinodul I-II convocat de patriarhul Fotie și Împărat în același an, în Biserica Sfinților Apostoli, ale cărui acte au fost semnate în cele din urmă de 170 de episcopi. Partea a doua a Canonului 15 a fost adăugată deoarece patriarhul Fotie avea nevoie să demonstreze în fața propriilor episcopi, dar și în fața ignatienilor propria fidelitate față de Tradiția și credința ortodoxă, iar aceasta era una din garanțiile sale, dând prin aceasta propriului cler posibilitatea de a se dezice de propriul patriarh în cazul în care nu ar fi păzit credința ortodoxă. Canoanele Sinodului I-II au fost destul de rapid asumate în corpusul canonic bizantin, odată cu includerea lor în 883 în Nomocanonul celor 14 Titluri, care a devenit mai apoi normativ pentru întreg Imperiul.
3. Canonistul bizantin Matei Vlastares al cărui comentariu l-am prezentat anterior, dă un exemplu concret în care Biserica a aplicat legitim partea a II-a a canonului 15, într-o situație ce persista în vremea lui și a rămas neschimbată până astăzi - de o gravitate fără egal în istoria Bisericii -, schisma cu Biserica Romei: De aceea și noi bine făcând am tăgăduit comuniunea cu vechea Romă mai înainte de judecata și condamnarea Sinodală. Pentru el, acesta era exemplul suprem de aplicare a acestui canon. A fost întreruptă comuniunea, pe bună dreptate, așteptându-se și o hotărâre Sinodală de condamnare a Bisericii Romei, care nu a mai venit niciodată. Însă unele erezii ale acesteia, aveau deja în timpul lui Vlastares o condamnare sinodală, existând astfel deplină legitimitate în aplicarea lui. De exemplu, adaosul Filioque fusese condamnat prin Tomosul Sinodului Constantinopolitan de la 1285, prezidat de patriarhul Grigorie al II-lea Cipriotul[6], act care era proaspăt în conștiința teologilor bizantini de la începutul secolului al XIV-lea. Acest Sinod, cu sprijinul Împăratului Andronic al II-lea Paleologul, a reparat urmările Sinodului de la Lyon (1274) și a politicii unioniste a patriarhului Ioan Vekkos (condamnat în acest moment) susținut politic de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul, convertit la romano-catolicism. De altfel, partea a II-a a Canonului 15 a fost invocat în epocă și în momentul în care patriarhul Iosif și susținătorii săi, dar și monahii athoniți au refuzat pomenirea liturgică a papei.