Ultima parte
- Partea a II-a a Canonului 15 este inutilizabilă astăzi în argumentarea canonică a unei așa-zise „sancționări prin ruperea comuniunii”, a ecumenismului și a susținătorilor lui. Este limpede că ecumenismul și participarea ortodoxă la mișcarea ecumenică este expusă riscului unui sincretism teologic și eclesiologic, dar nici un exces al membrilor Bisericii în această direcție nu poate fi sancționat - cu o presupusă susținere canonică – prin schismă. Nepomenirea episcopului, mitropolitului sau patriarhului este automat schismă, iar schisma asumată deja îi scoate pe critici din calitatea de parteneri de dialog.
- Canonul 15 nu obligă pe nimeni la nepomenirea episcopului sau patriarhului său, nici chiar în caz de erezie, recomandând în toate situațiile așteptarea unei condamnări sinodale. În orice condiții este preferabilă ascultarea și smerenia, chiar acuzațiile nedrepte, decât schisma, care nu are alt izvor decât pe diavolul, „cel care separă”. Cu o conștiință eclesială pe care doar unirea deplină cu Hristos ți-o poate da, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că schisma este păcatul cel mai grozav, „pe care nici sângele muceniciei nu-l poate vindeca”[7]. Dar ce mai spune despre aceasta „dascălul pocăinței”, cel care a acceptat acuzele nedrepte, răutatea celorlalți, trădarea, exilul, din dragostea sa pentru turmă și pentru unitatea ei? Căci atunci când a primit toate acestea nu și-a făcut repede o Biserică paralelă, ci le-a socotit laudă și cunună de la Domnul Slavei, cel Răstignit, Mort și Înviat: „Nimic nu poate irita mai mult pe Dumnezeu decât dezbinarea Bisericii! Chiar de am săvârși mii de lucruri bune, noi cei care sfărâmăm pleroma bisericească nu suntem mai puțini vrednici de pedeapsă decât cei care au răstignit Trupul Său! Căci faptul acela a fost spre folosul lumii întregi, chiar dacă nu a fost făcut cu această intenție, în vreme ce acesta [care face schisma] nu numai că nu aduce niciun folos, ci aduce multă vătămare.[…] Vătămarea aceasta nu este mai mică decât cea adusă de vrăjmașii [Bisericii], ci cu mult mai mare, pentru că cea dintâi o face mai strălucită, pe când aceasta o face de rușine în fața vrăjmașilor ei, când este luptată de proprii ei fii. Căci acest fapt li se pare [vrăjmașilor] drept o mare dovadă de înșelare: ca cei care au fost născuți și crescuți în Biserică și au fost învățați cu exactitate tainele ei cele negrăite, tocmai aceia să se întoarcă fără de veste și să se pună în rândul vrăjmașilor ei.”[8] Dar aceasta s-a întâmplat pentru zelul lipsit de discernământ/rațiune pentru credința ortodoxă, care scăpat de sub control, asemenea unui taur (cf. Ieșire 21, 29-36), riscă să ne pună în primejdie propriul suflet dacă nu este omorât la timp[9]. „Iar cei care au provocat nenorocirea aceasta, sunt aceia care se arătau zeloși. Dacă ați fost zeloși spre așa ceva [spre schismă], mai bine ar fi fost [să nu fi fost zeloși] și să vă fi numărat și voi printre cei cărora nu le pasă de nimic.”[10] Și tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că schisma nu e cu nimic mai prejos decât erezia, prin vătămarea pe care o aduce Trupului lui Hristos și la fel de greu de vindecat. „Spune-mi: să presupunem că un supus al regelui nu ar trece de partea unui alt rege și nici nu i s-ar preda acestuia, însă luând purpura impărătească, și-ar însuși-o și ar deșira-o toată de la înceheietura de sus până jos, și ar rupe-o în multe bucăți; unul ca acesta va fi mai puțin pedepsit decât cei care au trecut de partea altui rege? Dar ce? Dacă o dată cu aceasta l-ar apuca pe același rege de gât și l-ar sugruma, iar apoi i-ar ciopârți trupul în bucăți, cam ce pedeapsă după dreptate va lua? Dar dacă cineva care ar face așa ceva unui rege - care e împreună rob cu el [al lui Dumnezeu] - ar lua cea mai mare pedeapsă, apoi cel care sugrumă și ciopârțește în bucăți pe Hristos, de care gheenă nu va fi vrednic?”[11]
Vindecarea stării de schismă nu se face decât prin pocăință și întoarcere sinceră la Hristos, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-ne unii pe alții în iubire, silindu-ne să păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii, pentru a nu mai fi copii duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii, prin înșelăciunea oamenilor, prin vicleșugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ținând adevărul, în iubire, să creștem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos ( cf. Ef. 4, 2-3, 14-15).
[1] Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol II, partea I, traducere de prot. Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, Editura Diecezană, Arad, 1934, pp. 320–323.
[2] Despre Matei Vlastares a se vedea https://scottnevinssuicide.wordpress...hew-blastares/,
[3] G. Rallis, M. Potlis, Σύνταγμα τῶν θείων καὶ ἱερῶν κανόνων, t. VI, Atena, 1859, pp. 452-453, traducere de Laura Enache.
[4] Cyril Mango, „The Liquidation of Iconoclasm and the Patriarch Photius”, în A.A. Bryer, J. Herrin (eds.), Iconoclasm, Birmingham, 1977, p. 135.
[5] A se vedea studiul lui Ionuț-Alexandru Tudorie, „De la elogii la invective și retur: itinerariul biografic al patriarhului Fotie”, în vol. Fotie al Constantinopolului, Mistagogia Duhului Sfânt, Exegeze la Evanghelii, trad. O. Coman, ed. A. Muraru, Polirom, Iași, 2013, pp. 19-81, aici pp. 23-30.
[6] Pentru personalitatea patriarhului Grigorie al II-lea Cipriotul, dar și opera sa, se poate consulta cu folos volumul: Jean-Claude Larchet, Viața și opera teologică a lui Grigorie al II-lea Cipriotul (Colecția Patristica. Studii, 19), trad. M. Bojin, L. Enache, ed. D. Bahrim, Doxologia, Iași, 2016.
[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 85; traducerea pasajelor Sfântului Ioan Gură de Aur aparține pr. Roger Coresciuc.
[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 85.
[9] Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Quaestiones et dubia, 24, CCSG 10, p. 21 [ Întrebări și nedumeriri, 24, VHPF 1, trad. L. Enache, ed. D. Bahrim, p. 93].
[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 88.
[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 87.
Sursa: parohiacopou.ro
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|