[cristiboss56]

Cu siguranță nu există creștin atașat la valorile și viața Bisericii sale, care să nu fi auzit despre Sinodul din Creta; un sinod mult așteptat, dar în același timp și contestat. Dincolo de deciziile luate la acest sinod, dincolo de participanții din diferite Biserici naționale, ale Bisericii Ortodoxe una, rămâne valul uriaș de discuții ridicat de acest sinod. Creștinii vorbesc în biserici, prin media și pe internet. Mai ales pe internet. Aceasta arată de fapt și o împărțire a creștinilor ortodocși. Unii au puține informații despre Sinod, dar îl privesc ca pe o întrunire ortodoxă ce a avut rolul de a întări viața Bisericii. Alții sunt indiferenți sau caută informații despre ce s-a întâmplat și s-a discutat acolo. Iar unii condamnă cu vehemență sinodul, deciziile și participanții la această întrunire ortodoxă. Deci sunt cei care apără, cei care acuză și cei cărora nu le pasă. Dacă cineva ar dori să urmărească aceste discuții, ar putea vedea că primele două categorii au un numitor comun. Deși se situează pe poziții adverse, există totuși ceva care le leagă: dragostea de Biserica lui Hristos și dragostea față de Dumnezeu. Unii apără din dragoste, în timp ce alții acuză tot în numele aceleiași iubiri. Fără a vorbi despre necredință sau rea voință, se poate observa că râvna față de cuvântul lui Dumnezeu poate îndepărta de Acesta.
Toate aceste discuții aprinse și însoțite de gesturi și cuvinte grele au găsit un ecou în Sfânta Scriptură, într-un episod care arată că râvna poate duce și la păcat.
Este vorba de Saul, primul rege al Israelului biblic. El este ales și înscăunat rege într-un moment în care autoritatea lipsea cu desăvârșire în Israel. Haosul caracteristic acestei perioade este descris de autorul cărții Judecătorilor prin următoarea remarcă: „în zilele acelea nu era rege în Israel și fiecare făcea ce i se părea că este cu dreptate” (21, 25). Cererea poporului de a primi un rege reprezintă lepădarea Dumnezeului legământului și dorința lor de a fi asemenea celorlalte popoare (I Regi 8, 4-5).
Saul, unsul Domnului
Această alegere și ungere a lui a născut și o serie de întrebări. A fost bună sau nu această alegere? A dorit cumva Dumnezeu să-și pedepsească poporul prin înscăunarea lui Saul? Am întâlnit opinii care susțineau că această alegere era o modalitate prin care Domnul dorea să le arate israeliților răul pe care un rege îl poate provoca poporului. Este destul de hilară ideea de a-L prezenta pe Dumnezeu asemenea unui om supărăcios, care se răzbună într-un mod copilăresc pe cei care au opinii diferite. Domnul arată că Saul este cel care va răspunde nevoilor poporului, deoarece „acela va izbăvi pe poporul Meu din mâna filistenilor, căci am căutat spre poporul Meu, deoarece strigătul lui a ajuns până la Mine” (I Regi 9, 16).
Încă de la început, autorul îi creează lui Saul o imagine cu totul aparte. Aspectul fizic îl prezintă pe fiul lui Chiș ca fiind un om deosebit, așa cum nu se mai întâlnea în Israel: „tânăr și frumos, încât nu mai era nimeni în Israel mai frumos ca el; acesta era de la umeri în sus mai înalt decât tot poporul” (I Regi 9, 2). Cu siguranță că descrierea făcută acestuia avea rolul de a arăta ca Domnul a ales spre a fi rege pe cel mai bun dintre ei, astfel încât israeliții să accepte alegerea făcută de Dumnezeu (deși existau și nemulțumiți I Regi 10, 27).
Dar oare alegerile divine se bazează doar pe imaginea externă? Domnul alege doar după partea din afară? Dacă Saul era tânăr, frumos și înalt, îl făceau aceste calități fizice și o persoană morală, cu frică de Dumnezeu, demnă de a conduce poporul ales? Textul biblic arată că nu întotdeauna frumuseții exterioare îi corespunde una interioară, sufletească. Însă în cazul lui Saul lucrurile par a se potrivi: cel ales întrunea și calitățile duhovnicești pentru aceasta.
Întâlnirea dintre Saul și Samuel este determinată de faptul că cel din urmă era plecat să caute asinele tatălui său. Textul biblic arată că acea căutare a fost una extrem de intensă (I Regi 9, 4-5). Saul pare a se plia imaginii păstorului celui bun, care își caută oaia rătăcită, doar că în acest caz oile sunt înlocuite cu asinele. Dar imaginea păstorului responsabil este identică. Mai mult, atunci când această căutare nu își atinge ținta, gândul lui Saul, la îndemnul slujitorului său, se îndreaptă către omul lui Dumnezeu. El nu cere ajutor de la o vrăjitoare, cum va face ulterior, ci apelează la Dumnezeul părinților săi.
Când Samuel încearcă să îi dezvăluie alegerea pe care a făcut-o Domnul, Saul îi arată poziția sa socială „nu sunt eu oare fiul lui Veniamin, una din cele mai mici din semințiile lui Israel? Și familia mea oare nu este cea mai mică din toate familiile seminției lui Veniamin?” (I Regi 9, 21). Obârșia lui Saul era una modestă: din cea mai mică seminție și din cea mai neînsemnată familiei a acestei seminții. Și el era conștient de această descendență. Dar, din această perspectivă, alegerea lui se încadrează în tiparul alegerilor divine, prin care Domnul înțelegea să izbăvească pe Israel: oameni simpli, lipsiți de putere, pentru ca israeliții să înțeleagă că ajutorul vine de la Dumnezeu.
Deși Samuel îi dezvăluise faptul că el va fi rege, Saul pare a refuza această poziție în Israel. Atunci când Domnul arată poporului viitorul lor lider, sunt aduse toate semințiile. Nominalizarea se restrânge până se ajunge la seminția lui Veniamin, la Saul, însă acesta nu iese să își primească cu bucurie rolul de rege, ci se ascunde printre lucruri de ochii poporului (I Regi 10, 19-23). Nu își dorește această responsabilitate și demnitatea regală. Nici chiar după ungerea și recunoașterea lui care rege, Saul nu profită de prerogativele sale. Atunci când locuitorii din Iabeșul Galaadului vin să îi ceară ajutorul, „marele” rege al lui Israel era „la câmp, în urma boilor” (I Regi 11, 5). Activitatea lui nu are nimic din cea a unui rege obișnuit. Saul își vedea de vechile sale îndeletniciri.
Ceea ce-l caracterizează pe Saul în aceste momente este responsabilitatea, jertfelnicia, smerenia, credința în Dumnezeu.