Căderea lui Saul
Mărirea și puterea schimbă omul. Același lucru se întâmplă și cu primul rege al lui Israel, deoarece Saul se schimbă la nici un an de când a fost ales rege. Prima greșeală menționată de autorul biblic este legată de lupta împotriva filistenilor, dușmanii poporului lui Dumnezeu. Textul scripturistic descrie amănunțit evenimentele și locul în care se desfășoară. Ideea este că Saul a așteptat opt zile, timpul hotărât de Samuel, însă văzând că acesta întârzie, decide să aducă singur jertfă lui Dumnezeu, pentru a putea purcede mai repede la luptă împotriva filistenilor (I Regi 13). Venirea profetului atrage și mustrarea lui Saul pentru faptul că el și-a depășit atribuțiile. În primul rând, jertfa nu putea fi adusă decât de către slujitorii Domnului, cei care fuseseră aleși din seminția lui Levi, pentru slujirea la Cortul Sfânt. Mai târziu, un alt rege care va încerca să facă un lucru asemănător va fi lovit cu lepră (II Cronici 26). În al doilea rând, Saul trebuia să îl aștepte pe Samuel, însă dorința de a lupta împotriva filistenilor a fost mai puternică decât ascultarea de profet.
Cel de-al doilea păcat al regelui Saul este legat tot de războiul cu filistenii și de dorința lui de a înfrânge dușmanii lui Israel. În esență, de fapt acestea fuseseră cuvintele lui Dumnezeu cu referire la slujirea lui: „acela va izbăvi pe poporul Meu din mâna filistenilor” (I Regi 9, 16). O astfel de intenție a stat la baza interdicției pe care Saul o pune asupra poporului, ca nimeni să nu mănânce până ce filistenii nu vor fi învinși (I Regi 14, 24). Literatura patristică (Tertulian, Fer. Ieronim) vede această interdicție ca un post solemn raportat la Dumnezeu. Atât de solemn, încât deși Ionatan nu a știut de el, totuși trebuia să fie pedepsit pentru încălcarea lui. Decizia lui Saul, deși extrem de bine intenționată, lupta împotriva dușmanilor lui Israel, duce în cele din urmă la căderea poporului în păcat: oamenii au mâncat carne cu sânge în ea (I Regi 14, 32), lucru interzis încă din timpul legământului noetic (Facere 9, 4).
Ultimul păcat, cel care face ca Dumnezeu să își îndrepteze definitiv fața de la Saul este cel pe care regele îl săvârșește în timpul luptei cu amaleciții. Porunca lui Samuel fusese una extrem de clară: să nu cruțe nimic, om sau animal. Însă Saul cruță pe Agag, regele amalecit, dar și o parte din turmele acestuia (cele mai bune). Primind veste de la Dumnezeu despre ceea ce s-a petrecut, Samuel îl mustră pe Saul. Scuza pe care o invocă regele lui Israel este una extrem de interesantă: „le-am adus (turmele n.a.) de la Amalec, de vreme ce poporul a cruțat pe cale mai bune din oi și din vitele mari, ca să fie aduse jertfă Domnului Dumnezeului tău” (I Regi 15, 15). Deci cruțarea turmelor nu s-a făcut pentru folosul regelui sau al ostașilor săi, sau pentru interesul poporului, ci prin raportarea la Dumnezeu: să fie aduse jertfă. Și în cazul acesta, gândul lui Saul a fost tot la Domnul, ca prin gestul lui să mulțumească pentru ajutorul primit de la El. Sfântul Ioan Casian
[1] observă că Saul a fost păcălit de întuneric, gândindu-se că propriile jertfe vor fi primite de Dumnezeu mai mult decât ascultarea de cuvântul lui Samuel. Unei astfel de decizii, profetul îi răspunde că Domnul preferă mai mult ascultarea, decât jertfele și arderile de tot (I Regi 15, 22-23). Consecința acestui ultim păcat este lepădarea lui Saul de către Dumnezeu: „pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, și El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel” (I Regi 15, 23).
După acest ultim păcat, Saul nu mai are puterea de a se întoarce către Dumnezeu. Își cere iertare, dar cererea lui este lipsită de părere de rău, de regret. Sfântul Grigorie cel Mare observă că Saul
și-a pierdut smerenia care-l caracteriza la început și a devenit plin de sine și mândru. Deplin convins că el este alesul și unsul Domnului, regele pierde ceea ce era mai important:
legătura cu Dumnezeu. În toate acțiunile sale întreprinse până în acest moment, Saul a dorit să slujească Domnului și să îi împlinească cuvântul Său. Din râvna de a nimici pe filisteni, dușmanii poporului ales, aduce jertfă și impune poporului interdicția de a nu mânca. Aceeași râvnă față de Dumnezeu îl face să păstreze turmele lui Amalec, pentru a fi aduse jertfă Dumnezeului legământului. Până în acest moment, Saul nu s-a raportat deloc la sine însuși sau la propriul interes. Textul biblic pare a arăta că aproape întotdeauna a primat interesul divin. Prin comparație, se poate spune că regele Saul a greșit dorind să slujească lui Dumnezeu, în timp ce regele David păcătuiește urmându-și doar propriile interese (relația și căsătoria cu Batșeba, uciderea lui Urie).
Saul devine convins că el este unealta lui Dumnezeu; că prin el Domnul va izbăvi pe Israel; că el este cel ales. El și nu altul. Dorind să împlinească cuvântul lui Dumnezeu, regele Saul pierde legătura cu Domnul. Smerenia este înlocuită cu mândrie, ascultarea cu propria părere, iubirea cu ură.
Astfel încât, râvna lui, lipsită de smerenie, de ascultare și de iubire, deși îndreptată către Dumnezeu, îl duce în cele din urmă la păcat.
Exemplul lui Saul se dovedește atât de valabil în aceste zile când, din râvnă față de Dumnezeu, se renunță la smerenie, la ascultare și la iubire. Mai ales la iubire...