[cristiboss56]

Si mândria, şi amorul propriu, şi slava deşar*tă, la care se pot adăuga aroganţa, lăudăroşenia, îngâmfarea, sunt forme diferite ale unui singur fenomen fundamental: egocentrismul. Vom păs*tra acest termen generic, care acoperă toate con*ceptele enumerate mai sus.

Din toate aceste cuvinte, prin înţelesul cel mai dens se deosebesc două: slava deşartă şi mândria; potrivit Scării, acestea sunt ca tânărul şi bărbatul, ca grăuntele şi pâinea, ca începutul şi sfârşitul.

Simptomele slavei deşarte, acestui păcat pri*mordial, sunt următoarele: nesuferirea reproşuri*lor, setea de laude, căutarea căilor uşoare, orientarea continuă după alţii: „Ce o să spună cutare şi cutare? Cum o să li se pară asta? Ce o să creadă?”

„Slava deşartă vede de departe privitorul cum se apropie, şi pe cei mânioşi îi face blânzi, pe cei uşuratici - serioşi, pe cei împrăştiaţi - adunaţi, pe cei lacomi - înfrânaţi, şi aşa mai departe” - toate acestea atâta timp cât sunt spectatori...

Timiditatea copilărească şi adolescentină nu sunt adesea decât amorul propriu şi slavă deşar*tă ascunse.

Prin aceeaşi orientare după privitor se expli*că păcatul îndreptăţirii de sine, care adeseori se furişează pe nebăgate de seamă chiar şi în spovedania noastră: „sunt păcătos ca toţi”, „n-am decât păcate mărunte - n-am omorât pe nimeni, n-am furat”, și așa mai departe.

În jurnalele contesei Sofia Andreevna Tolstaia există un pasaj caracteristic: „Şi fap*tul că nu m-am priceput să-mi educ copiii (măritându-mă de fetiţă şi trăind închisă 18 ani la ţară) mă chinuie deseori”. Principala frază de pocăin*ţă este pe deplin desfiinţată de îndreptăţirea de sine dintre paranteze. (Preot Aleksandr Elceaninov)