Bine v-am regăsit!
Asta încercam să argumentez: că nu sufletul este cel care se diminuează atunci când memoria sau mintea suferă. El se află tot acolo unde era și mai înainte, păstrând legătura cu trupul până la moartea acestuia. Cel care nu mai funcționează corect este trupul, nu sufletul, acesta subzistând și la modul inconștient.
Observațiile privind moartea clinică relatează cazul cuiva care, aflându-se în această stare, se percepe pe sine întreg, deși trupul său era ciung. Sufletul, se pare, rămâne într-o legătură subtilă cu trupul care i-a dat o concretețe, niște limite, nu se dizolvă în eter. Credința mea este că și memoria și-o regăsește întreagă după moartea fizică.
P.S. Cred că afirmația de la semnătura ta (dacă putem comunica fără ''dv.'') e cam abuzivă. Creștinului i se cere să răspundă chiar și la blestem cu binecuvântare, din partea oricui ar veni. E adevărat, însă, că nu toți facem așa, dar asta ne face mai puțin creștini. Ne regăsim în situația de
aici :)