Cheia actului religios il reprezinta "inchinarea".
Insa ce anume este inchinarea? O plecaciune a corpului? Un anume mod in care privim divinitatea, o desemnare a divinitatii printr-un anume numen?
O recunoastere a puterii si calitatilor Lui Dumnezeu?
Putem crede in Dumnezeu, ii putem rosti Numele, ne plecam in fata Lui, ii recunoastem toate calitatile si cu toate astea de fapt nu ne inchinam Lui.
Atata vreme cat ne pastram in noi insine, acest gen de inchinare este unul formal, la suprafata - nu este o inchinare in "Duh si Adevar".
Inchinarea, in sensul cel mai profund, reprezinta o predare completa a eului propriu catre Eul Divin. O golire de sine, un transfer integral de sine.
Daca nu se simte golul, saracia duhului, dupa ce am predat eul nostru catre Dumnezeu - nu este o inchinare profunda.
Eul nostru ramane acolo astupand adancul din care Dumnezeu ne cheama, ne atrage spre El.
Sinele trebuie predat cu totul, cu toate impresiile bune sau rele, cu toate intiparirile acestei vieti.
Inchinarea in Duh este in mod necesar o inchinare in Adevar, iar inchinarea in Adevar este in mod necesar o inchinare in Duh.
Cele doua nu pot fi separate.
Spunem ca este o inchinare in Duh, pentru ca incepem sa simtim, respiram Duhul. Aceasta este posibil numai dupa ce am predat duhul nostru mic imperfect, limitat. Este ca o mica moarte urmata de o nastere in alt Duh. Acest proces moarte-inviere este initiat atunci cand ne inchinam profund.
Se spune ca este Adevar, pentru ca aceasta eliberare, dezbracare de eul imperfect, impresionat, deformat de stimulii lumii, este adevarata noastra natura. Adevarul este un catharsis perpetuu, este dezlegare, usurime, fara pic de greutate, obstructii, presiuni - este un spatiu fara granite, este taram sfant (Tara Fagaduintei).
Saracia duhului experiata in procesul inchinarii este atat o cunoastere apofatica a Lui Dumnezeu cat si o autocunoastere apofatica.
Putem afla cine/ce suntem doar cunoscand cine/ce este Dumnezeu. Alta cale nu este.
__________________
|