Nu mi se pare nemultumire, ci cautarea intelegerii, sau a unei cauze pentru aceasta tacere.
Noi, femeile vorbim de obicei mai mult. Barbatii nu pun uneori pret pe "vaicarelile" noastre. Se poate ca, vorbind mult noi sa atingem unele corzi sensibile, asta mi s-a intamplat, sa ranim fara sa ne dam seama. Mi-a spus peste cateva zile ca i-au ramas in minte vorbe ale mele si mi-a cerut sa ii explic mai bine.
Cand ajungi pe aceeasi lungime de unda cu celalalt (si asta nu se intampla criticandu-l), cand ii vorbesti pe limbajul lui, ti se va deschide, iti va vorbi probabil despre ce il framanta.
Mai sunt nasii de cununie, daca sunt alesi pe criterii de prietenie, pot fi cealalta persoana careia fiecare ii spune pasurile. Poate pentru ca uneori ne temem sa nu ranim pe cel iubit si preferam sa tacem.
Da, nu in ultimul rand- duhovnicul.
Am o prietena - da, o femeie- care tacea prea mult. Iar sotul i-a propus ceva: sa-i spuna lui tot ce are pe suflet, ca si cum el nu ar fi de fata. El doar sa traga cu urechea dintr-un coltisor. Erau cuvinte nerostite de teama sa nu raneasca. Insa tocmai acestea ii departau pe cei doi.
Mai sunt si influientele celorlalti- ale prietenilor de serviciu, sau vecinilor, care - nu foarte binevoitori mai scapa cate o vorba.
Cand e iubire, se rezolva toate, se poate trai in casnicie. Insa persoana de langa cel tacut trebuie sa fie putin intuitiva, sensibila, foarte atenta. Poate chiar sa nu mai vorbeasca asa mult, ci sa fie atenta la vorbele ei si la dorintele celuilalt.
|