[cristiboss56]

O categorie aparte din rândul acestor asceţi „de vârf” o reprezintă „fructiferii” (cei care se hrănesc numai cu fructe – proaspete sau uscate) şi „cerealierii” (cei care se hrănesc numai cu grâu înmuiat, porumb, mei, linte, bob şi mazăre). Aceşti nevoitori îşi stăpânesc cu o deosebită uşurinţă atât trupul cât şi gândurile, şi sporesc cel mai uşor pe calea sfinţitei rugăciuni. Sunt foarte rari (pentru că nevoinţa este foarte aspră) dar bine-plăcuţi Domnului, şi de aceea harul Lui Dumnezeu lucrează mult mai intens pentru a le întări atât voinţa cât şi trupul. De altfel, să nu uităm însă cuvintele Marelui Vasile: „Nu a tuturor căsătoria, nu a tuturor călugăria; nu a tuturor obştea, nu a tuturor pustia”. Spun Sfinţii Părinţi că doar pe aceste trepte de postire putem întâlni cu adevărat revărsarea harismelor Duhului Sfânt în belşugul felurit şi excepţional al lor: darul rugăciunii neîncetate, darul lacrimilor, jertfirea pentru aproapele, dragostea de semeni, abisul smereniei, înainte-vederea (sau cunoaşterea lucrurilor încă neîntâmplate, prin descoperire sau pre-vestire de la Dumnezeu). Regula de aur a celor ajunşi pe aceste trepte în urcuşul lor duhovnicesc este (după cuvântul Sfântului Teofan Zăvorâtul) împotrivirea la lăcomie sau fuga de îmbuibarea pântecelui (hrana fiind dată pentru supravieţuire, nefiind un scop în sine, precum zice vorba din bătrâni: „Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim”). Iar ceea ce constituie grija lor de căpetenie este lepădarea clevetirii sau osândirii aproapelui, şi în general a oricărui cuvânt deşert aducător de răspândire a minţii de la rugăciune. Aceasta pentru că nevoitorii simt de îndată părăsirea lor de harul Duhului Sfânt. Şi de aceea au fost numiţi „armata de geniu a Bisericii”, călăuziţi fiind pururea de cuvintele de foc ale puterii Psalmilor: „Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele” (Ps. 140, 3), „pururea lauda Lui în gura mea” (Ps. 33, 1), „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta” (Ps. 87, 1), şi urmând întru totul îndemnului apostolic: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17). Într-o astfel de luptă îndârjită şi necruţătoare, gândurile rele sunt stârpite „din faşă” iar mintea păstrează pururea doar prezenţa Atotputernicului Dumnezeu. Chiar şi dintre aceştia – spune Sfântul Isaac Sirul – doar unul din generaţie în generaţie, „unul din zece mii care se silesc”, izbândeşte să urce pe treapta cea mai înaltă – hrănirea doar cu Trupul şi Sângele Domnului – „Mana Dumnezeiască” precum i s-a spus. Aici nici nu mai poate fi vorba de luptă, de ispitire la păcate grosolane; trupul este supus, cugetul desăvârşit smerit, totul devine prezenţă atotcuprinzătoare a Duhului Sfânt şi rodire de harisme. Spre pildă stă cazul Sfântului Ioan, Pustnicul din Carpaţi, fost Episcop-vicar la Mitropolia din Kiev, care se întreba cu inocenţă în auzul tânărului frate Constantin Ilie (viitorul Arhimandrit Cleopa) de la Mânăstirea Sihăstria: „Cu ce am greşit eu oare astăzi, Doamne, de m-ai arătat oamenilor?” Pe această treaptă, cea mai înaltă, rugăciunea nu se mai face cu limba sau cu gura, nici măcar cu mintea sau cu inima; ea devine „răpire”, „uimire”, „extaz” – când omul aude „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 4). Sufletul este în cer , cu Dumnezeu: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). De altfel tot Sfântul Pavel a mărturisit: „Cunosc un om în Hristos, – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer” (II Cor. 12, 2-3). Aceasta este de fapt mărturia adevăratei înainte-vederi.

《 va urma 》