Dramatism si expunere
Eu imi amintesc cum era sa fiu adolescent: izolare fata de parinti, nevoia de afirmare in anturaj, prima iubire...etc. Unde vreau sa bat? Expunerea...
Inainte de era virtuala aveai 1-2 prieteni la care iti aratai cu adevarat framantarile. Daca te aratai fata de intreg anturajul riscai sa fi luat in ras. Trebuia sa fi dur. Fata de ei. Izolat de parinti ca nu mai erai un papa-lapte. Si uite asa te framantai introspectiv. Totusi asta te construia. Cugetarea, lupta interioara, primii pasi spre un isihasm prin care cred ca trecem toti in crizele varstei.
In era virtuala ne expunem. Pe peretele virtual de dupa perdeaua monitorului. Ne dezbracam cugetul. Asta nu cred ca e bine. Eu cred ca teribilismul asta extrem vine din aceasta depresurizare a inimii. Nu stiu cat de clar m-am exprimat. E o teorie la care am tot contemplat...
Expunerea excesiva in virtualitate e de fapt o curvie a cugetului. Drumul inimii noastre ar trebui sa aiba directia: cugetare-contemplare-rugaciune-isihie.
Depresie. Depresurizare. Virtualitatea in general cred ca ne-a facut mult mai vulnerabili la depresie si deznadejde. Si copiii astia au fost fara nici o imunitate interioare.
Cine n-are batrani s-asi cumpere...
|