[sofiaiuga]

un articol vechi din 1928 de o actualitate extraordinara ,scris de un roman schimonah la Athos.EXCELENT ARTICOL si f.actual!

Aducere aminte despre datoria ortodocşilor clerici celor ce voiesc a rămâne întru cele predanisite de Sfinţii Părinţi, precum şi tuturor celor ce au fost şi trebuie să stea neadormiţi străjuitori şi păzitori ai tezaurului Ortodoxiei, preacuvioasa monahicească tagmă, împreună şi de obşte cu dreptslăvitorii creştini, deşteptându-se întru Domnul, să se bucure!
„Şi făcând bici de ştreanguri, pe toţi i-au scos afară din Biserică” (Ioan 2, 15)
„Şi sculându-se de la rugăciune şi venind către ucenici, i-a aflat pre dânşii dormind de întristare, şi au zis către ei: “De ce dormiţi?”” (Marcu, 14)
Introducere
[1] În adevăr că împrejurările actuale ce vin câteodată asupra omului într-atât îl buimăcesc cu lovitura lor neaşteptată, încât îi produc un somn adânc, ca ucenicilor în grădina Ghetsimani, unde covârşiţi de strâmtorare că nu pot face nimic pentru Domnul şi Învăţătorul lor, de întristare au adormit. Amintirea acestui fapt evanghelic, privindu-l din punct de vedere psihologic, ne dă acum prilejul de a cerceta cu de-amănuntul evenimentele de astăzi, spre a putea trage învăţătura necesară dintr-însele întru împlinirea datoriei noastre de creştini.
Deci, dacă ne ducem cu gândul la ultimele zile petrecute de Domnul pe pământ, vedem: pe iudei căutând prilej să-L dea morţii; pe arhierei născocind calomnii; pe Iuda cugetând la vânzare; credincioşii Lui – parte din norod – tăceau, dându-se la o parte, ca şi cum nu ar fi avut cunoştinţă de cele ce ameninţa dintr-o zi în alta pe Dascălul şi Domnul lor; ucenicii la fel: unii se pregăteau de fugă când Domnul era să fie ridicat şi dus la curtea Caiafei – şi nu uitaţi că aceştia erau cei mai credincioşi – ceilalţi, apăsaţi de grozăvia momentului, Îl urmau de departe.
Cugetând cu evlavie şi seriozitate la aceste peripeţii din viaţa Mântuitorului, într-însele vom putea recunoaşte o repetare perfectă a celor ce se petrec astăzi în viaţa noastră bisericească.
Biserica Ortodoxă a lui Hristos e drept că a avut momente nepieritoare de glorie în mersul dezvoltării sale istorice, însă e tot aşa de exact că în cartea vieţii sale a scris multe pagini de persecuţie, suferinţe de tot felul, tiranii ş.a. care însă, toate la un loc, s-au zdrumicat de tăria ei; iar împrejurările diferite (ca Iconomahia ş.a.) abătute asupra Bisericii au arătat că însăşi credincioşilor ei le-a fost absolut la fel, ca cele văzute mai sus în ultimele clipe ale vieţii Mântuitorului pe pământ: unii, indiferenţi, tăceau; alţii, trândavi şi fricoşi, se ascundeau; parte aţâţau pe ascuns pe persecutori; unii trădau; cei slabi de virtute fugeau; iar cei ce deţineau făgăduinţele pentru păstrarea tuturor Aşezământurilor Bisericii lui Iisus Hristos – tezaurul cel mai sfânt şi mai scump – zic, însuşi Păstorii cei mari ai Bisericii, aproape neîntrerupt dormeau, iar unii şi cu urgie persecutau.

Persecutarea credincioşilor de către actualii tirani

Şi acum, dacă ne referim la zilele pline de groază şi de durere prin care trecem astăzi, şi ca naţiune şi ca Biserică, avem o asemănare perfectă de evenimente, întocmai cu cele arătate mai sus. Se ridică din nou trufaşi, vrăjmaşii de moarte ai Adevărului şi învăţăturilor lui Hristos şi ai propovăduirii Apostolilor şi Predaniilor Părinteşti, iar firmamentul Bisericii se acoperă din ce în ce mai mult cu nori groşi, care ameninţă cu îngrozitoare furtună, nutrită de înşişi cei din sânul Sfintei Biserici, năimiţii păstori. A venit vremea ca cei rămaşi credincioşi Dumnezeieştilor şi Părinteştilor Predanii să-şi facă adunările lor, ori în cămări şi subterane ascunse, ori prin creierii munţilor, de teama iudaisiţilor arhierei. Să aşteptăm ajutor de la politicieni? Nu-i de unde! Pentru că celor ce ne stăpânesc astăzi politiceşte, dacă li se porunceşte de către trădătorii, englisiţii şi latinisiţii arhierei, nu numai că închid şi pecetluiesc bisericile şi paraclisele, prinzând, ferecând, punând la închisoare şi tiranisind pe cei aflaţi într-însele credincioşi, ci şi rănesc de moarte şi ucid, vărsând sânge nevinovat, precum aceasta s-a petrecut în multe părţi ale ţării, din porunca antihriştilor ierarhi reformişti. Şi aceasta o execută politicienii cu cugetul împăcat, ca şi cum şi-au făcut datoria impusă de ceasurile de cumpănă prin care trec ambele instituţii vitale, şi Biserica şi Statul.

Vânzarea tezaurului Ortodoxiei de către nevrednicii păstori

În aşa grele zile, neînchipuit de obijduitoare pentru noi, s-au găsit – ce ruşine! – mai toţi slujitorii altarului, ca Ana şi Caiafa, purtând titlul de arhierei şi patriarhi, ca masonul Meletie Metaxakis, fostul patriarh al Constantinopolului, băutorul de sânge Hrisostom, mitropolitul Athenei, ereticul şi vrăjmaşul monahismului, Vasile, Patriarhul Constantinopolului, cel cu două capete… şi egoistul Miron al României ş.a., care la tâlhăreasca lor adunare din Constantinopol, în 1923, precum şi prin scrierile lor, pentru siguranţa vieţii lor şi spurcata agonisire (a fi în folosul Bisericii Domnului, în Numele Căruia au depus jurământ şi s-au consacrat slujitori, nu-i mai interesează) s-au găsit, zic, să declare sus şi tare cu capul descoperit, cum că Biserica lui Hristos şi aşezămintele ei s-au învechit, nemaicorespunzând vremurilor de progres actuale, şi zic ei, ca unele ce sunt greşite de Sfinţii Părinţi, trebuiau spulberate în vântul cel apusenesc (Circulara sinodului român din 1924), şi nu numai bisericescului nostru calendar i-au dat cu piciorul, dar voiesc şi chiar stăruiesc din răsputeri ca să răstoarne din temelie întreg edificiul ortodox, cu sfintele Predanii, Canoane, Dogme şi toate Dumnezeieştile lui Taine (vezi programul viitorului Sinod Ecumenic); cu acesta defăimând nenorociţii şi mutând hotarele veşnice pe care le-au pus sfinţii noştri Părinţi, precum a strigat dumnezeiescul Kiril la Sfântul şi Marele Sobor al treilea Ecumenic (Epitomi, Cart. 1, Cap. 7).
Din nenorocire s-au mai găsit încă şi Iude dintre înşişi purtătorii de haine negre care, părăsind metania lor şi făcându-se popi mireneşti pentru mârşavul câştig, lupi fiind în piei de oaie, mai întâi cu bârfeli şi apoi cu vânzări, caută să prihănească Biserica Domnului, şi pe câţi află din cei râvnitori ortodocşi, pun mâinile pe ei şi-i dau în seama stăpânirii mireneşti.
S-au mai aflat încă şi Simoni – profesorii universitari, – care, la întrebarea slugii stăpânitorului, declară: “Nu ştiu pre Omul acesta” şi “nu ştiu ce grăieşti”. Iar la dovada că şi titlul tău de teolog te vădeşte că eşti din ucenicii Lui, se leapădă: “Nu cunosc, zice, Biserica Ortodoxă şi sunt străin de orânduielile Ei, fiindcă studiile noastre făcute în Apusul eretic, au la bază filozofia lumească”.

Întunecata stare a celor nepăsători

Se înalţă, o, iubiţilor, din nou Golgotha, pentru că-L aduc ca şi cum din nou să răstignească pe Iisus Hristos. Mulţimea norodului priveşte cu indiferenţă la această privelişte, pentru că n-au avut grijă să înveţe ce va să zică credinţa ortodoxă, şi n-ar fi să ne mirăm, dacă la un moment dat, va începe să strige că vrea în locul lui Hristos pe alt învăţător, mai nou. Fiindcă ale Lui, zice, s-au învechit toate şi s-au uzat, nemaipotrivindu-se vremurilor de înaintare şi poftelor lor.
Dar din ucenicii Domnului, următorii Lui pe pământ – episcopii – oare n-a mai rămas nici unul? Ce s-au făcut? Unde sunt? Nu cumva cu toţii se îndeletnicesc cu schimbările şi punerile la cale ale cecurilor americane şi englezeşti, agonisite din vizitele cele de prin străinătate? Presa ne-a pus la îndemână multe date despre aceste secrete!
Dar tagma monahicească – cea care după Sfântul Isaac Sirul este gloria Bisericii lui Iisus Hristos – de ce nu-şi face arătarea la luptă? Sărmanii!!! Pe cea mai mare parte i-a împietrit grozăvia momentului şi dorm ca în oarecare Ghetsimani. Alţii, apăsaţi de recunoaşterea slăbiciunii lor în aşa împrejurări, se tânguiesc, plâng între ei şi se revoltă, încearcă a lovi cu sabia, dar lipsiţi de cunoştinţele de a mânui armele, de-abia reuşesc să taie urechea lui Malhus, şi la urma sfârşitului fug aproape cu toţii şi se ascund de frică acolo, unde nu este frică.

Grozăvia apostaziei ierarhilor bisericeşti

Şi acestea toate sunt cea de pe urmă nenorocire, pentru că cei ce reprezintă pre Domnul pe pământ, nu numai că sunt de sine chemaţi, alegându-se de la cluburile politice, dar mai şi dorm somn adânc de moarte, lăsând via Lui neîngrijită şi gardurile ei căzute. Iar ei ca nişte râmători sălbatici (imoralitatea lor) strică, surpă şi caută a dezrădăcina din adânc viţele ei (ale Ortodoxiei). Pentru care pricină cu totul avea dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur a-i înfiera pe năimiţii şi politicienii aceştia arhierei, numindu-i: vrăjmaşii lui Hristos, lupi, sugrumători, necredincioşi, nedrepţi, imorali, pânditori, făţarnici, hulitori, tâlhari, răpitori, prooroci mincinoşi, dascăli vicleni, povăţuitori orbi, înşelători, antihrişti, sminteală, fii ai celui viclean, zâzanie, ateişti, luptători de Duh, ca cei ce au hulit pe Sfântul Duh Dumnezeu…” Şi de aceea, în altă parte, acelaşi Sfânt Părinte şi Dascăl, zise acel înfricoşat cuvânt: „Mulţi dintre arhierei şi din cei sfinţiţi nu se vor mântui, ci se vor munci cea mai mare parte dintre aceştia” (Cuv. 3 la Fapt. Apost.)