[Mihnea Dragomir]

Predica de Duminica trecuta a abordat o tema mai rar analizata a credintei nostre, tema subscrisa suferintelor Domnului nostru.

Suferinta Lui pe Cruce a durat trei ore. "Da!" am fi inclinati sa spunem, "moartea pe Cruce e ceva teribil, totusi e vorba numai de trei ore. Nici nu se compara cu suferinta mea, cu durerea mea, cu boala mea, care de ani de zile ma tintuieste in pat!". Chiar si daca adaugam toata Calea Crucii, drumul din Pretoriu pana pe Golgota, nu ne ies mai mult de 6 ore de suferinta. Putem sa mai adaugam biciuirea, maimutarirea regalitatii Lui cu infigerea coroanei de spini, smulgerea hainelor lipite de rani. Daca adaugam si bataia de joc, sudalmele si scuiparile din Sanhedrin, care au avut loc cu ocazia acelei judecati impotriva Legii desfasurate noaptea, ajungem la putin mai mult de 12 ore de suferinta. Chiar si daca adaugam sudoratia hemoragica din timpul rugaciunii din Gradina Ghetsimani, socotita, in general, ca inceputul patimilor, chiar daca a fost vorba atunci nu de suferinta fizica, ci morala, nu ne ies nicicum mai mult de 24 de ore. Fiindca stim ca inceputul Cinei cele de Taina a fost joi la ora 18, iar vineri la ora 18 era deja asezat in Mormant, fiindca incepea Sabatul. Putina suferinta, fata de aceasta paralitica, tinutuita la pat de atatia ani. Putin, fata de suferinta morala a acestui parinte de care copiii isi bat joc de ani de zile si il abandoneaza batran si bolnav. Putin, fata de suferinta fizica si morala a acestui condamnat pe nedrept de crima, care de ani de zile e supus, fara vina, unui regim penitenciar represiv.

Da, toate aceste suferinte sunt mari si vedem ori auzim adesea de asemenea cazuri teribile. Nu avem voie sa minimalizam suferinta nimanui. Cu atat mai mult, nu avem voie sa minimalizam suferinta Domnului nostru. Noi, care pentru o durere de masea alergam la dentist, protestand ca, neintelegandu-ne durerea, nu ne primeste deindata, noi, care fiindca avem somnul tulburat ori ne-a contrariat vecina alergam la doctor sa ne dea o pastila care sa ne rezolve problemele, nu avem voie sa minimalizam suferintele celor care patimesc cu mult mai mult decat noi.

Ce anume face ca o suferinta sa fie mai mica sau mai mare ? Primul lucru la care ne gandim e intensitatea ei. Una este sa ne ardem la varful unui deget, alta este sa suferim o arsura pe o jumatate de corp, caz in care putem lesina de durere. Mai este si durata. Intr-adevar, unele suferinte sunt mai indelungate, altele de mai mica durata. Acesti factori sunt obiectivi. Dar mai sunt factorii subiectivi, pe care adesea ii uitam. Unii oameni sunt mai sensibili la suferinta decat altii, din pricina unei constitutii mai delicate a lor. In cazul altora, pot sa se expuna la raniri sau la temperaturi extreme fara sa simta mare lucru. Domnul noastru a avut un corp perfect. Muschii Sai erau perfecti, nervii Sai erau perfecti. Sensibilitatea Lui era deplina. Pacatul Originar a facut ca trupurile noastre sa fie mai grosiere si toata materia sa devina astfel. Dar Domnul nostru, nascut fara de pacat, avea un trup perfect. Pe cat a devenit de impasibil dupa inviere, pe atat era de sensibil inainte de moarte.

Un alt lucru de ordin subiectiv care amplifica suferinta este caracterul ei injust. Cel condamnat pentru crima in urma unei erori judiciare, sufera din cauza detentiei, cu tot ce inseamna ea. Dar sufera, inca cel putin pe atat, deoarece se stie nevinovat. Cu atat mai mult Domnul nostru, care nu a avut nici pacat ancestral, nici pacate personale trebuie sa fi suferit din cauza nedreptatii. Iar suferinta morala a tatalui care se vede abandonat si batjocorit de copiii lui, in ciuda sacrificiilor pe care le-a facut pentru ei, ar fi si mai mare daca ar intrevedea intreaga nenorocire la care copiii lui vor ajunge peste ani. Asa a intrevazut Domnul nostru in Gradina Ghetsimani. Asa a intrevazut si pe Calvar, cand a fost coplesit de greutatea pacatelor noastre.

Inca mai sunt oameni care nu se dau in laturi in fata pericolului. Unii o fac fiindca sunt inconstienti de pericolele la care se expun. Acestia sunt temerarii. In asemenea cazuri de fals eroism, vorbim mai degraba de inconstienta. Nu asa sunt curajosii. Curajosii realizeaza intregul pericol, si totusi socotesc ca datoria lor, importanta indeplinirii misiunii lor depaseste riscul la care se expun, cu toate consecintele lui. Curaj nu inseamna sa nu te temi, ci sa iti invingi teama. Domnul nostru a intrevazut, in Gradina Ghetsimani, tot ce se va intampla. Domnului nostru i-a fost teama. Ar fi vrut ca Tatal sa indeparteze de la El paharul acesta. Dar Domnul nostru, plin de curaj, si-a invins teama, spunand "nu vointa Mea, ci a Ta sa se faca".

Sa meditam, in aceasta sfanta perioada, la toate aceste lucruri legate de patimile Domnului nostru. Si, in necaz si suferinta daca vom fi, sa ne rugam ca si El: Doamne, la care toate sunt cu putinta, de voiesti, indeparteaza de la mine paharul acesta. Dar nu voia mea, ci voia Ta sa se faca!