[cristiboss56]

Ultima denie din Săptămâna Pătimirilor este Denia Prohodului Domnului. Slujba din Sfânta şi Marea Sâmbătă a fost oficiată la Catedrala Patriarhală de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române. Împreună cu Patriarhul României a conslujit şi Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieşteanul.

Patriarhul Daniel a rostit şi un cuvânt în care a explicat simbolismul slujbei săvârşită în seara zilei de 14 aprilie 2017.

La început, a făcut o descriere succintă a iadului. Se spune că iadul este neputinţa de a iubi, este existenţa trăită în izolare de Dumnezeu şi de semeni. Cea mai mare suferinţă a celor din iad este că nu îşi pot vedea chipul unul altuia, fiind acolo o totală lipsă de comuniune.

Patriarhul a remarcat că suferinţa aceasta a lipsei de comuniune este caracteristică iadului. Prin pogorârea la iad Hristos Domnul cu sufletul său unit cu dumnezeirea sa şi plin de iubire dumnezeiască distruge singurătatea, tristeţea şi izolarea iadului.

Textul biblic de la I Petru, cap. 3, vs. 18-19, este edificator în ceea ce priveşte pogorârea lui Hristos la iad cu sufletul, potrivit Preafericirii Sale: Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel Neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare.

Mai departe, Patriarhul a explicat că Sfânta şi Marea Sâmbătă, deşi este odihnă pentru Trupul Domnului, această odihnă nu este totalmente nelucrare, ci este odihnă activă pentru că pe când Hristos se afla în iad El a prefăcut, cum spunem în cântările noastre, cu moartea Sa omorârea şi cu îngroparea Sa a transformat stricăciunea. De aceea, El a lucrat asupra Trupului Său încât Trupul Lui a devenit nemuritor.

Hristos nu a cunoscut stricăciunea pentru că trupul Său a rămas unit cu dumnezeirea Sa şi în mormânt, a insistat Patriarhul nostru. După cum sufletul Său care s-a despărţit de trup a rămas unit cu dumnezeirea Fiului veşnic şi în iad.

Moartea lui Hristos este despărţirea sufletului de trup, dar nu este despărţirea trupului de dumnezeire şi nici despărţirea sufletului său de dumnezeire. Cu alte cuvinte, şi şederea în mormânt şi coborârea la iad ale Mântuitorului sunt dătătoare de viaţă. Transformă moartea în biruinţă asupra morţii şi transformă coborârea la iad în biruinţă asupra iadului. Aici avem marea taină a Sâmbetei Mari. Prohodul din seara aceasta, atât de îndrăgit de credincioşii noştri, este o capodoperă teologică şi poetică, a spus Patriarhul Daniel.

Referitor la conţinutul duhovnicesc al slujbei din seara aceasta, Întâistătătorul Bisericii noastre a evidenţiat că teologia din Slujba Prohodului este o teologie a răstignirii, a morţii şi a Învierii lui Hristos, dar este atât de concentrată şi atât de frumos exprimată poetic încât poate fi cântată.

Slujba Prohodului conţine patru înţelesuri majore. În primul rând este o tânguire de îngropare a lui Hristos. În jurul Epitafului care simbolizează pe Hristos odihnindu-Se în mormânt noi cântăm cântare de tânguire şi îngropare. De aceea, melodiile Prohodului sunt o tânguire. În al doilea rând avem în acest Prohod şi o mărturisire a dumnezeirii Mântuitorului, a continuat Preafericirea Sa.

De asemenea, prohodul nu este o lamentare emoţională, ci este o tânguire cu speranţă care izvorăşte din credinţa că cel care moare nu moare pentru sine, ci pentru noi. Cel care moare va birui moartea cu moartea pe moarte călcând şi va dărui viaţă celor care cred în El. Avem şi o preamărire a iubirii Lui jertfelnice şi smerite arătată prin răstignire şi îngropare. Către sfârşit se vede o aşteptare în stare de priveghere a Învierii lui Hristos, acesta fiind ultimul înţeles duhovnicesc.

În Denia Prohodului se spune că Hristos a primit răstignirea pe cruce ca să-l vindece pe om de neascultare şi neînfrânare, a accentuat Patriarhul Daniel.

Aceste cântări deosebit de profunde ca înţeles duhovnicesc şi de frumoase din punct de vedere poetic ne arată adevărul cel mai mare şi anume, că tot ce a făcut Hristos a făcut din iubire smerită pentru mântuirea oamenilor: moartea Sa pe cruce care arată iubirea Sa smerită faţă de Dumnezeu, şederea Sa în mormânt care devine pregătitoare a Învierii Sale şi Învierea Sa din morţi. În toate acestea El ne-a avut pe noi ca scop principal al Întrupării şi al lucrării Sale mântuitoare, a concluzionat Preafericirea Sa.

La sfârşitul Doxologiei a avut loc tradiţionala procesiune în jurul Catedralei Patriarhale care simbolizează ducerea către mormânt a Mântuitorului. Au fost patru opriri şi la fiecare oprire a fost rostită o ectenie. După procesiune, toţi credincioşii prezenţi au trecut pe sub Sfântul Epitaf la intrarea în lăcaşul de cult. Apoi, Sfântul Epitaf a fost aşezat pe Sfânta Masă cântându-se troparul Iosif cel cu bun chip….

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a oferit la finalul slujbei credincioşilor prezenţi iconiţe reprezentând punerea în mormânt a Domnului Iisus Hristos.