Cineva spunea: "Lucrurile sunt cam asa: eu las o gaina sa umble de nebuna prin curte. Nu ma ocup de ea, am gardul spart. Toate bune si frumoase pana in momentul in care gaina pleaca in curtea de alaturi si brusc e gaina mea. Parintii nu-si asuma, de fapt, responsabilitatea. Nu se ocupa de odrasla pentru partea interioara, dar in momentul in care aceasta face o optiune personala de viata, atunci brusc e copilul lor. Traiesc intr-o instrainare teribila, nu-si cunosc copilul, copilul nu-si cunoaste parintele, nu se cunoaste pe el insusi, nici parintii nu se cunosc cel mai adesea pe ei insisi. Se traieste intr-o necunoastere totala si, la un moment dat, cand se intampla ca cineva sa iasa din acest sistem al instrainarii cronice, atunci brusc ii apuca panica: vai, ce se intampla cu copilul meu, cine mi l-a furat, cine mi l-a maturizat, cine mi l-a influentat?"
Sa ne caim pentru acest pustiu in care ne aflam: "Doamne, sunt ca un pamant fara de apa, pustiu si nelucrat", spune psalmistul. "Ajuta-ma ! Coboara harul Tau peste inima mea insetata de Tine !"
|