[cristiboss56]

Iubirea de sine este socotita de multi Parinti ca izvorul tuturor relelor, maica tuturor patimilor, si in primul rand a celor trei patimi primordiale, din care deriva toate celelalte: iubirea de placere, iubirea de avere si iubirea de marire.
Exista si o iubire nepacatoasa, care apartine firii umane, si pe care ne-o recomanda Mantuitorul atunci cand zice: "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." (Matei 19, 19; 22, 39; Luca 10, 27) si care presupune ca trebuie sa te iubesti pe tine in calitate de fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu, sa te iubesti pe tine in Dumnezeu si sa-L iubesti pe Dumnezeu in tine.

Iubirea de sine pacatoasa este o pervertire a acestei iubiri de sine nepacatoasa si consta in iubirea egoista de sine, in iubirea de sine cazuta, care s-a intors de la Dumnezeu la lumea sensibila, ducand o viata trupeasca.

Din acest motiv iubirea de sine este in general definita ca o iubire patimasa fata de trup si fata de gandurile patimase. Trebuie inteles aici prin trup mai putin compozitia somatica alcatuita de Dumnezeu la inceput si supusa sufletului, avandu-si toate madularele orientate spre Dumnezeu, ci mai curand trupul cazut, caruia ii este supus sufletul. Trupul care devine prin simturile sale si prin madularele sale organul primordial de cunoastere a lumii, exclusiv din punct de vedere sensibil si detasat de Dumnezeu. Trupul pe care Sfantul Pavel il numeste '"carne".

Sfantul Teodor al Edesei defineste iubirea de sine ca o "dispozitie patimasa", si ca o "satisfactie acordata vointei trupului." Sfantul Maxim explica astfel procesul care-l conduce pe om de la ignorarea lui Dumnezeu la iubirea de sine si de patimi: "Deci cu cat se ingrijea mai mult de cunostinta celor vazute numai prin simtire, cu atat isi strangea in jurul sau mai tare nestiinta de Dumnezeu. Si cu cat isi strangea mai mult legaturile nestiintei, cu atat se lipea mai mult de experienta gustarii prin simtire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cat se umplea mai mult de aceasta experienta, cu atat se aprindea mai mult patima iubirii trupesti de sine care se nastea din ea. Si cu cat se ingrijea mai mult de patima iubirii trupesti de sine, cu atat nascocea mai multe moduri de producere a placerii care este si fiica si tinta iubirii trupesti de sine".

Si, continuandu-si logic gandul, ne arata care sunt patimile ce se nasc din iubirea de sine: "Asa s-a taiat firea cea unica in nenumarate particele si noi cei ce suntem de aceeasi fire ne mancam unii pe altii ca reptilele si fiarele. Caci cautand placerea din pricina iubirii trupesti de noi insine si straduindu-ne sa fugim de durere din aceeasi pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi facatoare de stricaciune. Astfel cand ne ingrijim prin placere de iubirea trupeasca, de noi insine, nastem lacomia pantecelui, mandria, slava desarta, ingamfarea, iubirea de arginti, tirania, fanfaronada, aroganta, nechibzuinta, nebunia, parerea de sine, infumurarea, dispretul, injuria, necuratia, usuratatea, risipa, neinfranarea, frivolitatea, umblarea cu capul in nori, molesala, pornirea de a maltrata, de a lua in ras, vorbirea prea multa, vorbirea la nevreme, vorbirea urata si toate cate mai sunt de felul acesta".

Este clar faptul ca iubirea de sine distruge comuniunea noastra cu Dumnezeu si cu semenii. Urmarile ei sunt cele amintite mai sus, ea insasi fiind o inversare contra firii a tendintei naturale a omului: aceea a iubirii nepacatoase de sine, indisolubil legata de dragostea fata de Dumnezeu si de semeni.
Andrei - Episcopul Alba Iuliei
Repere de morala crestina, Editura Reintregirea