[cristiboss56]

Un alt factor favorizant al conservării fiinţei statale a fost îmbinarea rezistenţei şi a concilierii (Florin Constantiniu), a luptelor cu tratativele, pentru a evita atât cucerirea directă, cât şi epuizarea economică şi umană; de aceea, românii au avut şi victorii, şi înfrângeri – niciodată decisive – în faţa turcilor; cei mai mulţi boieri ai ţării nu erau trădători decât în ochii domnilor, atunci când, după victorii epuizante pe câmpul de luptă, cădeau la învoială cu otomanii; tot boierii, atunci când presiunile Porţii erau peste măsură de mari, făceau corp comun cu domnia întru răzvrătire; fără boieri, victoriile militare, câte au fost, ar fi devenit imposibile.

În acelaşi cadru al explicării supravieţuirii statelor românilor se înscrie şi direcţia de dominaţie otomană, care era spre centrul Europei, dar şi spre întreg bazinul pontic. Chiar dacă „drumul imperial” era pe linia Sofia-Belgrad-Buda-Viena, Principatele Române au fost mereu vizate militar: se cunosc 7 campanii sultanale (conduse direct de sultani) – trei asupra Ţării Româneşti (1394/’95, Baiazid I; 1419/’20, Mehmed I; 1462, Mehmed al II-lea), trei asupra Moldovei (1476, Mehmed al II-lea; 1484, Baiazid al II-lea; 1538, Süleiman I), una asupra Transilvaniei (1438, Murad I), în afara celor la fel de importante, conduse de marele-vizir (1595) şi de beilerbeiul Rumeliei (1475).

În acelaşi sens, trebuie observat că regimul de dominaţie indirectă era mai avantajos decât cel de ocupaţie. Ţările Române aveau rolul esenţial în aprovizionarea cu carne de oaie şi de vită, brânză, seu, sare, orz, cai de tracţiune, lemn, cânepă, miere, ceară, şoimi etc. a capitalei imperiale, care avea, pe la 1500, peste 500 000 de locuitori. Însă avantajele acestui regim nu s-au putut vedea decât după anii 1538-1541, când dependenţa Ţărilor Române faţă de Istanbul devine reală, efectivă. Or, până la această dată trecuseră aproape două secole de relaţii româno-otomane, când statutul ţărilor noastre era deja fixat.

Prin urmare, otomanii nu au transformat Ţările Române în paşalâcuri deoarece, în prima etapă (până pe la 1540), s-au temut de complicaţii interne şi internaţionale (inclusiv de puterea de rezistenţă a românilor, combinată cu interesul marilor puteri creştine de a păstra state-tampon) şi, în a doua etapă, s-au convins de marile avantaje economice aduse Porţii de dominaţia indirectă.

《continuă 》