[cristiboss56]

Statutul Principatelor Române faţă de Poartă

Raporturile medievale și moderne ale Țărilor Române cu Poarta au fost studiate în deceniile din urmă de specialiști de talie, de la Mihail Guboglu, Mustafa Mehmet sau Tasin Gemil până la Valeriu Veliman și Mihai Maxim. Din punct de vedere al dreptului islamic de rit hanefit, practicat de otomani, lumea era împărţită în două: dâr al-Islam („Casa Islamului” sau a mahomedanilor) şi dâr al-harb („Casa războiului” sau a duşmanilor Islamului). Ţările tributare intrau, pentru cei mai mulţi „teoreticieni”, într-o a treia secţiune, provizorie, anume dâr al-‘ahd („Casa păcii” sau „Casa pactului”). Existenţa acestei zone a devenit cu timpul o realitate stabilă şi a trebuit acceptată ca atare.

Primul ‘ahd sau act de legământ (tratat) a fost acordat, după tradiţie, de însuşi profetul Mahomed, în 632 d. Hr., micii republici creştine a Nadjiranului (azi provincie a Arabiei Saudite). Actul era ca o diplomă dată de profet şi prevedea: conservarea bunurilor proprii, a pământului şi statului; menţinerea neschimbată a organizării şi ierarhiei bisericii; neamestecul în treburile interne, în sistemul de judecată; păstrarea propriului sistem de dări şi impozite; interdicţia pentru musulmani de a trece (cu turmele) în teritoriul republicii; lipsa unor trupe de ocupaţie; posibilitatea de apel, în caz de nedreptate, la autoritatea musulmană etc.

Pentru oficialităţi, acordarea statutului de ‘ahd era doar o primă etapă în cadrul cuceririi graduale a unui teritoriu. Urma apoi cucerirea propriu-zisă, cum s-a întâmplat cu Bizanţul, ţaratele bulgare, Serbia, Ungaria. În zonele de contact între cele două lumi ajunse stabilizate nu s-a trecut totdeauna la cucerire. Asemenea zone pot fi considerate Transilvania, Moldova, Ţara Românească, Raguza, regatele georgiene Imereti, Kaheti, unele state musulmane etc.

Călătorii străini, intrând în Ţările Române dinspre sudul Dunării, remarcau imediat că au intrat în creştinătate, deoarece – spun ei – se înălţau cruci pe dealuri; clopotele bisericilor băteau liber; limba română şi obiceiurile locale nu erau stingherite, nu existau garnizoane şi administraţie otomane; supuşii otomani, ca să treacă Dunărea, aveau nevoie de firmane speciale de la sultan, prezentate domnului ţării sau reprezentanţilor săi; aceşti supuşi otomani erau obligaţi să plece din ţară imediat după terminarea afacerii pentru care veniseră; nu se puteau construi moschei, geamii, meceturi; musulmanii nu se puteau stabili definitiv între creştini. Cu alte cuvinte, toate instituţiile creştine şi structura social-economică şi politică locală funcţionau.

Acest statut de ‘ahd la care s-a ajuns era rezultatul unui echilibru între forţa de expansiune a Imperiului Otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române, într-un context internaţional favorabil acestui statut. El era fixat în ‘ahdname sau cărţi de legământ (cărţi de pace), numite de creştini şi capitulaţii, datorită redactării pe articole (capitula).

De asemenea, ele erau fixate şi prin firmane şi porunci (hüküm) sau prin jurăminte orale. Prevederile lor principale erau: conducerea statelor de către un principe creştin, în locul unui guvernator otoman musulman; alegerea principelui de către „ţară”, dintre familiile princiare locale; confirmarea alesului şi învestirea sa de către sultan; păstrarea drepturilor şi privilegiilor ţării, a credinţei, conform vechilor obiceiuri (autoguvernare şi autoadministrare, fără intervenţie otomană în treburile interne); plata unui tribut şi a unor daruri oficiale către sultan şi înalţii demnitari; principele trebuia să fie „prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor” padişahului; în schimb, Poarta se angaja să apere şi să protejeze Principatele de orice agresor; se prevedeau protecţia reciprocă a negustorilor, extrădarea fugarilor şi schimbul de prizonieri; se acceptau regim vamal obişnuit pentru mărfurile otomane şi tarife preferenţiale pentru produsele româneşti exportate la Poartă (3-4% din valoare, faţă de 5-5,5%, cât plăteau negustorii veniţi din „Casa războiului”).

Din punct de vedere otoman, s-a încercat aplicarea articolelor de mai sus în avantajul Porţii, prin agravarea obligaţiilor. Românii, dimpotrivă, au căutat să-şi mărească sau să-şi menţină gradul de libertate. Teoretic, principii nu aveau voie să întreţină relaţii externe decât prin intermediul Porţii, dar au făcut-o (au încheiat tratate, multe dintre ele chiar antiotomane). Sultanii şi-au arogat dreptul de a aproba căsătoriile domnilor români, dependenţa mitropoliilor româneşti (de patriarhia de Constantinopol sau de arhiepiscopia de Ohrida). „Alegerea” domnilor venea uneori după numirea de către sultan.

De la jumătatea secolului al XVI-lea, Ţările Române şi-au pierdut treptat capacitatea de subiecţi de drept internaţional, şi-au pierdut independenţa. Din anii ’50-’70 ai veacului al XVI-lea, dependenţa Ţărilor Române de otomani creşte sensibil, iar abuzurile sporesc. Se intră în perioada suzeranităţii efective sau reale, numită şi hegemonie otomană. Tributul (haraciul) sporeşte considerabil; chiar dacă ţinem seama de inflaţie, sumele de 155 000 de galbeni plătiţi de Ţara Românească, 65 000 de galbeni de Moldova şi 15 000 de galbeni de Transilvania, anual, înseamnă o mare apăsare; cresc darurile (peşcheşurile), la fel anumite obligaţii în muncă şi îndatorirea de a aproviziona Constantinopolul cu produse la preţuri preferenţiale, mai mici cu 15-20% decât cele de pe piaţa europeană.

Se instituie, conform unor specialiști, un adevărat monopol otoman asupra comerţului. Se plătesc sume uriaşe pentru cumpărarea domniilor şi chiar pentru confirmarea lor. Unii sultani şi, după ei, unele puteri occidentale încep să considere Ţările Române drept provincii otomane, ceea ce era inexact şi incorect. Acestea erau state creştine autonome, ajunse într-un anumit grad de dependenţă faţă de Imperiul Otoman.

Din punct de vedere românesc, relaţiile româno-otomane aveau alte semnificaţii decât cele voite de Istanbul. Plata tributului nu a însemnat iniţial nici un fel de supunere, ci răscumpărarea păcii. Otomanii erau puternici şi duri; prin tribut, ei erau plătiţi să lase Ţările Române în pace. De altfel, la început, tributul era pur simbolic. Creşterea lui accentuată se produce spre finalul secolului al XVI-lea. Românii au perceput dependenţa faţă de Poartă abia din acest secol al XVI-lea. Până atunci, ei nu considerau defel că s-au supus perpetuu turcilor.

Mărturie stau desele alianţe cu puteri creştine peste capul Porţii şi desele revolte antiotomane, atunci când presiunile erau prea mari. Totuşi, spre finalul veacului al XVI-lea, dependenţa Ţărilor Române era foarte gravă, nemaiatinsă anterior. Imperiul intrase într-o criză internă şi avea nevoie de bunuri, de bani, de produse. Domnii deveniseră instrumente docile în mâna Porţii şi nu mai căutau să facă binele public.

Trebuie remarcat că hegemonia otomană era inegală pentru cele trei ţări, deşi între statutul lor erau deosebiri de grad, nu de tip sau fond. În Transilvania, suzeranitatea era mai lejeră, din varii motive (depărtarea mare de centru şi apropierea de Occident; aservirea mai târzie; teama de Habsburgi, care pledau pentru „eliberarea” provinciei etc.); în Moldova, apăsarea era medie; cea mai grea situaţie o avea Ţara Românească, cea mai apropiată de turci, cea mai uşor de dominat. Capacitatea de plată era invers proporțională cu sumele pretinse de otomani: Transilvania avea cele mai mari posibilități de plată, dar plătea cel mai puțin, pe când Țara Românească, aproape secătuită de resurse, trebuia să dea de zece ori mai mult ca Transilvania.

În aceste condiţii ajunge în fruntea Ţării Româneşti Mihai Viteazul (1593-1601, cu întreruperi), care intră în Liga Sfântă, încheie alianță cu împăratul romano-german și dezlănțuie revolta antiotomană. Moștenirea lui Mihai Viteazul a ușurat regimul de apăsare otomană pentru câteva decenii, iar domnul a intrat în conștiința publică ca erou național unificator și apărător ale legii strămoșești, cu chipul său pictat în biserici, venerat, inclusiv în Transilvania, ca sfinții din icoane. Sub Mihai Viteazul, Țara Românească și-a asumat din nou – sub semnul înțelesului profund al denumirii sale – misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui numai îl purta (Nicolae Iorga, Șerban Papacostea).

Secolul al XVII-lea a fost unul de dominație a otomanilor, dar nu lipsit de revolte contra Porții și de alianțe ale domnilor români cu puterile creștine. Matei Basarab (1632-1654) era menit să ajungă „general al întregului Răsărit” în lupta contra Imperiului Otoman, iar Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir au intrat în legături ferme cu imperiile creștine europene, cu Imperiul Romano-German, respectiv cu Imperiul Rus, spre eliminarea dominației otomane. Sub aspect juridic, cea mai grea perioadă a fost cea fanariotă, care a durat un secol (1711/1716 – 1821), în vrema căreia principii de la București și Iași nu au mai fost români, ci greci, dar tot creștini, iar dominația otomană a sporit, fără însă să fie desființată autonomia. După revenirea domnilor pământeni, treptat, până la 1877, dependența Țărilor Române și apoi a României de Poartă a ajuns să fie pur formală.
《continuă 》