[cristiboss56]

Patimile - boli ale sufletului
Mandria

Mandria este foarte apropiata de slava desarta, in asa masura incat multi Parinti nici nu le separa; si in loc de opt pacate de capetenie, sau ganduri ale rautatii, apar numai sapte. Cei ce analizeaza subtilitatea inlantuirii patimilor, vad ca mandria apare ca o urmare a slavei desarte. "Ele au numai atata deosebire intre ele, spune Sfantul Ioan Scararul, cata are pruncul prin fire fata de barbat si graul fata de paine. Caci primul e inceputul, iar al doilea sfarsitul". Acelasi lucru il afirma si Sfantul Ioan Casian: "cresterea uneia aduce aparitia celeilalte".

Dintr-un alt punct de vedere, cand este vorba de o ierarhizare a patimilor, mandria apare pe primul loc, dand apoi nastere slavei desarte si multor alte pacate. "Acest monstru foarte crud si mai mare decat toate pacatele de mai inainte, ii pierde cu o muscatura cumplita indeosebi pe cei desavarsiti si ajunsi aproape de ultima treapta a virtutilor".

Mandria, ca si slava desarta, comporta doua forme de manifestare: una fata de oameni, iar cealalta fata de Dumnezeu. "Doua sunt felurile trufiei, una care ii asalteaza pe monahii duhului si pe cei mai ridicati, iar alta care pune stapanire chiar pe incepatori, inca legati de carne. Si desi pe ambele semetia le ridica atat impotriva lui Dumnezeu, cat si a oamenilor, totusi | cea dintai se refera cu deosebire la Dumnezeu, iar cealalta ii priveste mai propriu pe oameni".

Prima forma a mandriei sta in aceea ca omul se considera superior semenilor sau macar unora dintre ei. Daca i se pare ca inca n-are aceasta superioritate, o cauta. In orice caz omul mandru cauta sa se inalte, cu motive sau fara. Iar inaltandu-se se autoevalueaza si se admira pe sine, se felicita si se lauda. Aceasta atitudine este prezenta si atunci cand este vorba de slava desarta, numai ca in cazul mandriei omul asteapta si laudele si aprecierile celorlalti. Omul mandru, inaltandu-se, cauta sa-i injoseasca pe semenii sai. ii priveste de sus, ii pizmuieste si merge pana acolo incat ii dispretuieste total, ca si cum n-ar exista.

Mandria il determina pe om sa se compare cu semenii sai si afirmandu-si superioritatea, raportandu-se la ei, se crede esentialmente diferit de acestia: "Dumnezeule iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri." (Luca 18, 11).

Aceasta forma de mandrie se defineste printr-o seama de atitudini. Omul cuprins de ea face parada de calitatile pe care le are, ba se sforteaza sa para mai mult decat este in realitate. Este arogant, infatuat, multumit de sine, plin de siguranta. Crede ca stie totul, ca are ntotdeauna dreptate, se contrazice cu altii, are dorinta de a-i invata pe altii si tendinta de a-i judeca. Mandrul este orb atunci cand este vorba de greselile sale, refuza din principiu orice critica, i-accepta sa fie povatuit si nu se supune nimanui.

Daca prima forma a mandriei il ridica pe om deasupra semenilor sai, a doua il ridica pe om in raport cu Dumnezeu si-l porneste impotriva Lui. In acest caz, mandria este o patima foarte grava, mai rea decat oricare alta, pentru ca ea l-a facut pe Lucifef sa cada si pe Adam sa iasa din rai. Patima acestei mandrii este un mare tiran: "Si ca sa putem cunoaste puterea acestui atat de apasator tiran, aflam ca ingerul acela, care pentru uimitoarea, lui stralucire si frumusete a fost numit Lucifer, n-a fost alungat din cer pentru nici un alt motiv decat acesta: ranit de sageata trufiei a cazut din acel fericit si sublim lacas al ingerilor".

Mandria aceasta se manifesta ca o negare sau ca un refuz al lui Dumnezeu, care poate uneori, ca si in cazul lui Lucifer, sa ia forma unei razvratiri deschise. Ispita draceasca, mereu repetata, ii sopteste; omului in acelasi chip ca lui Adam: "veti fi ca Dumnezeu" (Facere, 3, 5).

Inchipuindu-si ca devine Dumnezeu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, omul cade si din starea in care se gaseste. Omul ajuns in aceasta stare de mandrie refuza sa-l considere pe Dumnezeu ca si creator al naturii, ca si principiu al existentei sale si ca izvor al tuturor bunurilor pe care le are, atribuindu-si toate acestea siesi.

"Cea dintai mandrie, spune Avva Dorotei, este cand cineva dispretuieste pe fratele, cand il socoteste ca nefiind nimic si pe sine ca fiind mai presus de el. Acesta de nu se va trezi repede si de nu se va sargui sa scape de ea, vine incetul pe incetul si la a doua mandrie, prin care se mandreste si impotriva lui Dumnezeu, si-si pune pe seama ispravile savarsite, nu pe seama lui Dumnezeu".

Cele doua forme sub care se manifesta mandria, fiind foarte bine conturate fiecare, totusi nu sunt separate si independente. Sunt ca doua fete ale aceleiasi patimi, intotdeauna prezente in omul cazut, uneori parandu-se ca este mai evidenta o forma, alteori inlocuind-o cealalta.

Daca prima il pune pe om in conflict cu semenii, a doua in conflict cu Dumnezeu, in realitate cel cuprins de mandrie se impotriveste concomitent si lui Dumnezeu si semenului. "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau" (1 Ioan 4, 20-21).

Ne punem poate intrebarea in ce consta tragedia acestei patimi? Ea consta intr-o pervertire a nazuintei fundamentale pe care o are firea omeneasca: aceea de a urca inspre Dumnezeu, de a ajunge asemenea cu El, de a se uni in final cu El in plenitudinea comuniunii de dragoste si cunoastere. Aceasta urcare inspre Dumnezeu, pentru a realiza asemanarea cu El prin cultivarea virtutilor rasadite in firea omeneasca si prin conlucrarea cu harul Sfantului Duh, omul trebuia sa o faca in Dumnezeu.

Sinergia dintre propriile sale fapte si harul dumnezeiesc, sau altfel spus conlucrarea cu Dumnezeu, ii dau omului posibilitatea urcusului duhovnicesc. Acest urcus trebuia sa-l strabata in comuniune cu semenii sai, ba mai mult, sa integreze cosmosul intreg in acest proces de induhovnicire. Ori, omul a pervertit aceasta nazuinta fireasca, dorind sa devina, dupa promisiunea diavolului, "un dumnezeu prin sine insusi, fara Dumnezeu si in afara lui Dumnezeu".

Pe de alta parte, in loc de a face acest efort de imbunatatire, dimpreuna cu semenii sai, omul se porneste impotriva lor, faramitand astfel unitatea firii omenesti. Apoi omul mandru nu este in stare sa vada, in toate bunurile primite, darul lui Dumnezeu.

Ba mai mult, omul mandru nici nu-L poate cunoaste intr-un mod corect pe Dumnezeu: "inceputul trufiei omului este de a parasi pe Dumnezeu si a-si intoarce inima sa de la Cel care l-a facut" (Sir. 10, 12). Omul trufas nu se cunoaste nici pe sine, atribuindu-si calitati pe care nu le are. Iar pe semenul sau il subestimeaza.

Mandria este o sursa nesfarsita de conflicte intre oameni si o intretinatoare a acestora. Nu trebuie uitat un fapt important in iscarea si amplificarea acestei patimi diavolul joaca un rol important.

Am facut o analiza sumara a patimilor, boli ale sufletului, urmand traditia statornicita in viata duhovniceasca a Bisericii. In vremurile noastre varietatea, subtilitatea si modul lor de a-l inlantui t pe om sunt mult mai rafinate. Mijloacele tehnice perfectionate, televiziunea, casetele video, presa, literatura pornografica, muzica de inspiratie satanica, casele de prostitutie, ca sa pomenim doar o parte din ele, fac mult mai usoara actiunea nefasta a patimilor ce l-au incercat pe om de-a lungul istoriei, de la caderea lui in pacat.

Dar esenta, obarsia si rezultatul lor este acelasi: distrugerea comuniunii dintre oameni, distrugerea comuniunii dintre om si; Dumnezeu - izvorul vietii, moartea trupeasca si sufleteasca.

Proorocul declara cu dojana: "Doua rele a facut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa" (Ieremia 2, 13); iar Sfantul Pavel: afirma: "Printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea" (Romani 5, 12).

IPS Andrei - Episcopul Alba Iuliei