[Bucuriepedrum]

În prealabil postat de AlinB

trebuia sa pui un L mare, nu? :)

Da, trebuia majusculă, acum nu mai pot corecta.

În prealabil postat de AlinB

A spus-o exact asa? Care era contextul?
Ca putem intelege ca pana atunci Hristos din noi era plecat pe campii..nu liberul arbitru al omului inclina spre alegeri proaste.

Am citit în "Cultura duhului", colecţie de conferinţe ţinute de el. Trebuie să o reiau ca să văd contextul, am citit-o prin 2011.
Ideea este că nu avem nici un merit când ne pocăim, în tot cazul, nu altul decât acela de a asculta de Hristos din noi.
Eu cred că liberul arbitru experimentează... diverse. Nu tot ce e lumesc e rău, cred că există şi lucruri neutre (adică nu intră nici la păcate, nici la lucrarea mântuirii, ci pur şi simplu ţin de lumea asta); doar că, fiind puternic legate de pământ, nici la mântuire/despătimire nu ajută, de asta a trăi corect în termeni pământeşti, fără pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu nu te face automat să dobândeşti Raiul (dacă tu eşti botezat şi ţi s-a dat şansa de a trăi în dreapta credinţă).

În prealabil postat de AlinB

Ce s-a intamplat concret? Din cate ai mai spus, totusi mama ta era o persoana credincioasa, bunica la fel..

Mama era credincioasă, dar nu mergea regulat la biserică, se spovedea de două ori pe an şi se ruga doar când apăreau probleme de netrecut. Tata era ateu, sau, oricum, sceptic, o singură discuţie serioasă am avut cu el pe tema asta, cu ocazia căreia mi-am dat seama cât de ancorat e în documentarele despre evrei de pe Discovery.

În 2012, toamna, m-am îmbolnăvit. Nu mai mergeam la biserică, frizam ateismul, ba începeam să o dau şi spre nihilism; e drept, unul personal, în sensul în care nu îmi vedeam mie un loc în lume. Am avut un episod depresim urât, pe care, la vremea aceea, nu ştiam cum să-l gestionez. Eram în clasa a XI-a, 17 ani, niciodată nu m-a luptat aşa disperarea. Numai gândul la durerea pe care i-aş fi cauzat-o mamei şi răspunderea duhovnicului pentru sufletul meu, în faţa lui Hristos, m-au ţinut să mă sinucid. Mama i-a spus maicii stareţe de la mănăstirea la care mergeam uneori că nu mi-e bine, iar ea m-a invitat să stau câteva zile la mănăstire. Am stat de sâmbătă seara până marţi dimineaţa şi mi-am revenit. Duminică, la liturghie, m-au vizitat părinţii şi fratele, foarte agitat pe atunci. Părintele duhovnic şi-a dat seama din prima care e problema lui, că trăieşte prea mult în desene animate. I-am restricţionat accesul şi am făcut ascultare: l-am dus să se împărtăşească (clasa I la vremea respectivă) şi am făcut sfinţirea casei (nu ştiu dacă e bun termenul, dar, vă implor, nu reactualizaţi disputa).

De atunci părinţii mei merg săptămânal la biserică, iar de câteva luni, mama merge şi la maslu. Singură, din proprie iniţiativă, ba l-a luat şi pe fratele meu. În prezent, e băiat de altar la biserica de care aparţinem şi citeşte uneori în strană. Ei se spovedesc la părintele meu duhovnic, toţi ne-am îndreptat spre el. Vara asta s-au echilibrat mai multe, au fost la Ierusalim, iar eu la Putna... :) Nah, suntem bine, dar nu mereu a fost aşa.
Mama le rămâne veşnic îndatorată maicilor pentru ajutorul de atunci. Nu înţelege ce mi-au putut face, dar a recunoscut că m-am întors schimbată, parcă pluteam. Îmi venea să îmbrăţişez pe toată lumea după zilele petrecute la mănăstire, nu mai aveam crize de plâns, eram iar vie.

Şi acum aştept bolovani pentru mărturisirea asta sinceră a perioadelor mele de rătăcire şi de aproape autocauzare a morţii. :) Da, nimeni nu-i perfect, iar eu sunt mai slabă decât toţi. Dar dacă astăzi încă mă aflu aici, e pentru că lui Dumnezeu i S-a făcut milă şi de mine, mi-a trimis în ajutor oamenii Lui şi, nu doar atât, ci prin ei mi-am dobândit şi sfântul ocrotitor, pe Sfântul Efrem cel Nou.