[cristiboss56]

Este foarte greu, deşi nu imposibil, ca firea păcătoasă a omului să se schimbe atât de mult, încât omul să-l iubească pe cel care îl urăşte şi să dorească binele celui care îi face rău. În acest sens, iubirea de vrăjmaşi sinceră, adică nu una făţarnică, începe cu rugăciunea pentru iertarea vrăjmaşilor, a explicat părintele Patriarh în omilia rostită duminică, 1 octombrie 2017.
În duminica a nouăsprezecea după Rusalii, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a participat la Sfânta Liturghie în Paraclisul Sfântul Grigorie Luminătorul din Reședința Patriarhală.
Reflectând asupra textului evanghelic duminical care prezintă un fragment din Predica de pe Munte a Mântuitorului Iisus Hristos (Luca 6: 31-36), Patriarhul Daniel a oferit explicații privitoare la iubirea celor care ne fac rău.
În cuvântul rostit, Preafericirea Sa a meditat asupra unei întrebări pe care mulți ne-o adresăm: Cum putem noi să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, dacă foarte adesea uităm chiar şi pe cei care ne-au făcut mult bine?
Conform Părintelui Patriarh, în iubirea vrăjmașilor constădeosebirea între păgâni şi creştini, sau mai bine zis între omul păcătos şi omul sfânt.
Domnul nostru Iisus Hristos ştia că în mentalitatea populară inspirată de unele texte din Vechiul Testament circula îndemnul „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău” (Psalmii 136 și 138). El însă aduce o schimbare radicală, şi anume: în locul urii faţă de vrăjmaşi, aduce o lege nouă: legea iubirii faţă de vrăjmaşi. Prin aceasta, Hristos Domnul a întrecut pe toţi legiuitorii din istoria omenirii, pentru că niciun legiuitor nu a poruncit vreodată ca omul să iubească pe vrăjmaşii săi, a spus Patriarhul.
Mai întâi, Patriarhul Bisericii noastre a evidențiat de ce ni se pare natural sau normal, să facem bine celor care ne fac rău, și nu ni se pare firesc să iubim pe cei care ne urăsc şi să dorim binele celor care sunt vrăjmaşii noştri.
Pentru că „firescul” acesta al nostru nu mai este deplin firea sau natura creată după chipul lui Dumnezeu ori voită de Dumnezeu, ci e natura căzută în păcat, firea păcătoasă, care amestecă binele cu răul.
Răutatea, chiar dacă a devenit o a doua natură şi este răspândită în lume, ea nu este conformă cu chipul lui Dumnezeu în om, ea nu este firească. Numai bunătatea sau dărnicia ca iubire milostivă si sfântă este firească, este conformă cu chipul lui Dumnezeu Cel bun,a precizat Patriarhul Daniel.
În continuare, Preafericirea Sa a avertizat asupra pericolului care se naște din ținerea de minte a răului:
Răutatea altora memorată în noi devine cu timpul răutate a noastră sau boală a sufletului nostru, care nu iartă şi nu uită răutatea vrăjmaşilor, nu se descarcă de ea sau nu se eliberează de ea, ci o poartă în sine ca pe o otravă ascunsă sau ca pe o „legătură nedezlegată”.
Este foarte greu, deşi nu imposibil, ca firea păcătoasă a omului, înclinată spre răzbunare, să se schimbe atât de mult, încât omul să-l iubească pe cel care îl urăşte şi să dorească binele celui care îi face rău.
La prima vedere, Evanghelia ne îndeamnă la o stare sufletească neobișnuită şi la o acţiune greu de îndeplinit, a subliniat Patriarhul. Totuşi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Domnul Iisus Hristos nu cere omului ceea ce el nu poate împlini.
Prin urmare, dacă omul păcătos constată că nu poate să iubească pe vrăjmaşi, el trebuie să ceară ajutorul lui Hristos, ca iubirea Lui să vindece sufletul său rănit de răutatea vrăjmaşilor şi să-i dăruiască harul iubirii Sale milostive. Astfel, cu ajutorul harului lui Hristos, omul poate scoate din inima sa „spinii urii” şi ai dorinţei de răzbunare, cum se spune într-o rugăciune ortodoxă pentru iertarea vrăjmaşilor.
Făcând referire la puterea de a ierta și a iubi pe vrăjmași, Patriarhul Daniel a dat exemplu pe creștinii persecutați care se rugau pentru împăratul roman prigonitor.
Creştinii se rugau pentru împărat, deşi el îi ura şi îi persecuta, cerând ca Dumnezeu să-l elibereze de duhurile diavoleşti care-l stăpânesc atunci când îi urăşte pe creştini fiindcă ei îl iubesc pe Hristos şi cred în El. Împăratul are deci nevoie de rugăciunile creştinilor pentru ca Dumnezeu să-l îndrepteze, să-l facă din om rău un om bun, să-i lumineze mintea si să-i încălzească inima cu harul Său divin.
Părintele Patriarh a exemplificat relația dintre prigonitor și cel care iartă și cu un text din literatura română – ecou al Sfintei Evanghelii în viața poporului român: „Răzbunarea cea mai cruntă este când duşmanul tău e silit a recunoaşte că eşti bun și dânsu-i rău”. (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Răzvan şi Vidra).
În partea a doua a predicii, Patriarhul României a vorbit despre Maica Domnului, al cărei acoperământ este serbat anul acesta în duminica a nouăsprezecea după Rusalii.
După ce a amintit minunea din Vlaherne, cea care a dus la fixarea sărbătorii de astăzi, Preafericirea Sa a subliniat caracterul de „mijlocitoare nerefuzată” al Născătoarei de Dumnezeu.
Ea este pururea rugătoare pentru noi, împreună cu toți sfinții, în mod special pentru cei care se pocăiesc și regretă păcatele, pentru cei care doresc să sporească în iubire. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este rugătoarea nerespinsă, nebiruită, nerefuzată.
Părintele Patriarh a încheiat omilia printr-o rugăciune, rostind Condacul al doisprezecelea din Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, drept îndemn la rugăciune:
„Cântând puternicul tău Acoperământ, te lăudăm ca pe o mare solitoare a noastră și ne închinăm ție, ceea ce te rogi pentru creștini. Noi credem și nădăjduim că vei cere de la Fiul tău și Dumnezeul nostru bucuria cea vremelnică și cea veșnică, pentru noi toți, cei ce cu dragoste cântăm ție (…) Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!”