[Bucuriepedrum]

Uite, fallen, pentru liniştea ta (şi implicit a mea, mi-e absolut necesar să scriu asta), mai ales aici o mărturie, a propos de copii concepuţi în afara situaţiilor canonice: am o prietenă care mai are doi fraţi. Pe toţi trei mama i-a făcut cu bărbaţi pe diferiţi; pe ea, cu unul cu care nu era măritată, ba mai mult, el era însurat la vremea respectivă (cu altă femeie, se înţelege). Bon, iar fata asta a fost botezată şi a ajuns în adolescenţă la biserică, ba chiar mergea din drag. Pe la 17 ani s-a rătăcit, a trăit 13 ani în cele mai groaznice păcate. Anul acesta, în Postul Mare, s-a întors la Hristos. Ba mai mult, chiar la duhovnicul din adolescenţă, un călugăr care îi e un real sprijin.

Ce vreau să vă spun despre fata asta e că se luptă permanent cu ea, frecventează mănăstirea şi îşi doreşte să devină maică. Nu se poate călugări acum, fiindcă are un frate mai mic ce depinde de ea, plus rate pe trei ani pe care nu le-ar pasa familiei. Să-mi spună cineva că Dumnezeu nu îi primeşte pocăinţa sau că îi dă încercări pentru că a fost concepută în afara căsătoriei mi se pare o aberaţie. Cu ce sunt eu, de exemplu, mai bună decât ea? Sau altul care a avut şansa să aibă părinţii cununaţi? Mai ales că ea se nevoieşte mult peste mine, îşi dă silinţa, renunţă la lucruri pământene precum literatura sau filmele ori muzica. Eu m-am depărtat de ele doar în perioada imediat următoare şederii la Putna; nu ca o penitenţă, ci fiindcă nu mai simţeam nevoia.

Vă rog să nu cădeţi în exagerări, nici o viaţă pe pământul ăsta nu apare fără ştirea şi iubirea lui Dumnezeu. Toţi suntem în planul Lui, indiferent de contextul în care am apărut. Iar mântuirea e deschisă tuturor, ăsta e şi unul dintre lucrurile care mă apropie cu curaj de Hristos: primeşte orice suflet care vrea să-L urmeze. Da, în regulă, nu avem toţi şansa să ne naştem din părinţi sfinţi/pe drumul sfinţeniei, nu pornim toţi cu acelaşi fundal duhovnicesc. Dar asta nu anulează binele pe care Dumnezeu îl poate lucra în viaţa noastră. Totul e să-I dăm voie.

N.b. Nu vreau nici să subminez autoritatea părintelui Arsenie în vreun fel. Nici să ridic în slăvi relaţiile de tip concubinaj. Spun doar să nu mai dăm de pământ cu viaţa unor oameni pentru că, după canoanele Bisericii, sunt nişte păcătoşi (toţi suntem, în fond). Mie îmi este de ajuns să ştiu că părinţii m-au iubit şi mă iubesc, ştiu precis că şi-au dorit să mă aibă (idem cazul fratelui meu) şi se bucură că suntem împreună. Îmi e arhisuficient. Iar de iubirea atotcurpinzătoare a lui Dumnezeu nici nu mai vorbesc, de aceea nu mă pot îndoi.