Când ne căsătorim, nu luăm pur și simplu o persoană de alt gen cu caracterul ei, ci proiectăm asupra acesteia diferite imagini, care nu provin din sufletul ei, ci din sufletul nostru. Când un tânăr se căsătorește cu o tânără, de cele mai multe ori crede că este atras de aceasta și de grațiile ei, deși este posibil să se proiecteze asupra tinerei, ca pe un „ecran”, însușirile feminine latente care existau înlăuntrul tânărului, iar băiatul să nu fi înțeles deloc cine este tânăra, care în această situație joacă rolul „ecranului”.
Bărbatul are tendința să proiecteze asupra femeii ceva din însușirile mamei sale. Când descoperă că femeia este diferită de mama sa, cu alte cuvinte, este ceea ce este, tânărul poate să cadă în deznădejde.
Când un tânăr consideră că se potrivește cu o fată, proiectează asupra acesteia, ca pe un „ecran”, tot ce știe despre mama lui, stări care devin trăiri lăuntrice . În imaginea lui, aproximativ așa „trebuie să fie o femeie”. Chiar și în cea mai reușită familie, bărbatul și femeia sunt unul pentru celălalt și puțin tată, și puțin mamă.
Bărbatul este și puțin tată, la fel și femeia este și puțin mamă. Adică, în căsătorie cei doi nu își percep tovarășul de viață ca pe simplu tovarăș, ci bărbatul își simte soția ca pe o mamă și așteaptă uneori lucruri pe care le-ar fi așteptat de la mama sa: iubire, ocrotire, dragoste specială. În aceeași măsură, femeia îl poate percepe pe bărbatul ei ca pe un tată.
( Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Adolescență, feciorie, căsătorie, Editura Bizantină, București, 2019, p. 132)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|