[cristiboss56]

Iubirea il face pe om dumnezeu
Marea taina a iubirii este unirea pe care ea o realizeaza intre cei ce se iubesc, fara desfiintarea lor ca subiecte libere. Legatura stabilita de iubire nu consta numai in faptul ca cei ce se iubesc cugeta cu placere unul la altul, asadar in orientarea intentiei fiecaruia spre celalalt, ci in faptul ca fiecare il primeste pe celalalt in sine.
Intre cei ce se iubesc nu este separatie. Pe de alta parte, ar fi simplist sa concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la altul, precum ar fi cu totul gresit sa fie considerata ca o identificare de euri. Energia care se comunica de la unul la altul in cei ce se iubesc nu are un caracter fizic si nu se comunica in forma in care se comunica energiile fizice. Intr-un anumit sens, cel iubit nu-si trimite numai energia in fiinta celui iubitor, ci pe sine insusi intreg, fara sa inceteze de a ramane si in sine. E o proiectare a fiintei sale intregi prin energia sa in sufletul celui iubitor. Iar chipul celui iubit nu se impune silnic, ci e primit si pastrat cu bucurie, mai bine zis e absorbit de cel iubitor, incat nu stii care trimite cu chipul sau mai multa energie de la sine la celalalt: cel iubit sau cel ce iubeste.
Desigur, aceasta reciproca comunicare de energie are loc in alt fel intre doi oameni decat intre Dumnezeu si om. Aici in primul rand Dumnezeu isi trimite energia in om. Iar erosul divin coborand in om il face pe acesta sa absoarba proiectia chipului lui Dumnezeu in sine. Dar nu e mai putin adevarat ca energia divina, odata comunicata omului, aceasta se intoarce spre Dumnezeu si in aceasta intoarcere a ei ea imbraca forma afectiunii subiectului uman, trezita de energia divina. Caci nu numai Dumnezeu iubeste pe om, ci si omul il iubeste pe urma pe Dumnezeu, sau isi trimite si el spre Dumnezeu o energie proprie si afectiunea subiectului propriu. Daca, dupa cum zice Ioan Scararul, fata celui iubit ne preface in intregime dupa chipul ei si ne umple fata noastra de bucurie si de farmec, inseamna ca o energie a lui e trimisa in noi si lucreaza asupra noastra, dar nu in mod fizic sau subconstient, ci prin voia, afectiunea si constiinta noastra, usurate insa de energia aceea ce lucreaza mai adanc in noi.
Aceasta lucrare a chipului fiintei iubite absorbit de fiinta iubitoare si vice-versa a fost observata si descrisa insistent de Ludwig Binswanger. El numeste aceasta absorbire a chipului iubit si transformarea pe care o provoaca: Imaginatie sau inchipuire, in sensul etimologic al cuvintelor. Imaginatia aceasta nu este o simpla fantezie sau iluzie, fara obiect real, ci primirea in suflet a chipului unei fiinte reale, o legatura intima intre doua fiinte ce se iubesc. Chipul fiintei iubite sau iubitoare primit in mine il traiesc ca pe o adevarata sustinere sau intemeiere a vietii mele.
Dar Binswanger nu se multumeste cu constatarea acestui fapt al iubirii "imaginative", al bucuriei de a avea chipul fiintei iubite mereu in cuget, ci cauta si o explicatie a ei. Iar explicatia o gaseste intr-o unire fundamentala, realizata intre persoanele ce se iubesc. Noi am vazut ca pe Dumnezeu il experiem in rugaciune ca subiect absolut suveran. Ca subiect suveran experiem si pe orice semen al nostru, cum ne experiem si subiectul nostru. Nici subiectul nostru, nici al semenului nu poate fi captat, cuprins, subordonat, facut obiect. Dar daca subiectul nu-l pot capta, ceea ce se intampla mai ales in iubire, cand nici nu incerc asa ceva, deci nu-i pot anula suveranitatea, in iubire eu totusi il experiez ca daruit mie; eu nu ma simt pe mine ca un ins singuratic in opozitie cu el, sau pe el in opozitie cu mine, caci daca ar fi asa, legatura dragostei ar fi rupta. In iubire eu nu ma traiesc numai pe mine sau numai prin mine, ci si pe semen sau prin semen, fara ca el sa inceteze de a fi un subiect independent de mine. Aceasta inseamna totusi ca nu-l am ca obiect al meu, ca parte a individualitatii mele, ci in legatura libera cu mine, nu ca al meu, ci ca al nostru.
Subiectul lui imi este dat, sau mi se descopera ca fiindu-mi dat, ca si subiectul meu, intr-o existenta suverana, totusi tinand de existenta mea, trait la un loc cu existenta mea. El imi devine mai intim decat orice lucru pe care il posed, il simt patruns mai adanc in mine decat orice, iar eu patrund in el mai mult ca orice lucru pe care-l are. E mai deplina intimitatea intre mine si el decat intre mine si orice lucru posedat, totusi nu-l posed ca pe un lucru, nu-l pot reduce la ceva stapanit de "eul' propriu si nu pot dispune singur de el.
Daca tu mi te daruiesti liber si fara a inceta de a fi suveran, nesubordonat mie ca obiect, iar eu ma daruiesc tie la fel, inseamna ca nici eu, nici tu nu devenim proprietatea exclusiva a unuia, ci eu sunt al tau fara a inceta sa fiu si al meu, si tu esti al meu fara a-ti pierde liberatea, fara a inceta sa fii si al tau. Eu sunt adica al nostru si tu esti al nostru. Propriu-zis, nici eu, nici tu nu suntem ai nostri in sens de obiecte comune, ci tu si eu ne experiem ca o unitate de subiecte libere, atat de legate, incat nu se pot desparti, ca o unitate traita de fiecare din cele doua subiecte, subiectul tau fiindu-mi tot asa de intim, de necesar ca si al meu, ba chiar constituind pentru mine, sau pentru subiectul meu, centrul de preocupare si izvorul de traire, asa cum subiectul meu constituie pentru tine un asemenea centru si izvor.
Suntem doi intr-o unitate, fiecare privind la celalalt. Tu imi esti necesar mie, tii de existenta mea, fara a fi incorporat in eul meu, si eu, de existenta ta, fara a fi incorporat in tine. Imi esti necesar mie nu pentru ca sa te fac subordonatul si slujitorul meu, nu pentru ca as simti necesitatea unui astfel de subordonat si slujitor, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare si de slujire. imi esti necesar ca subiect autonom, nu ca un obiect subordonat. Imi esti necesar pentru a inlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune in locul eului meu. Atat de intim imi devii, atat de una cu mine, atat de mult te atrag in centrul existentei mele, incat imi substitui eul meu. Tu tii locul eului meu, tii in mine locul persoanei prime, pastrandu-te independent de mine. Sfantul Maxim Marturisitorul zice: "Prin iubire fiecare atrage pe semenul sau atat de mult la sine in intentiile sale si-l prefera siesi, pe cat il respingea inainte si se prefera pe sine". In acelasi timp, tu faci la fel cu mine, si in aceasta se manifesta independenta subiectului tau fata de mine, intregind tocmai prin aceasta fericirea mea. E o substituire de euri. Locul eului meu l-ai luat tu, si locul eului tau in tine l-am luat eu, prin vointa ta, nu prin constrangerea mea. Dar tu ai luat locul eului meu in mine ramanand autonom, deci propriu-zis nu e o absorbire a ta in mine, ci o iesire a mea din mine, o traire a mea nu in jurul eului propriu, ci in jurul tau, ca si o traire a ta in jurul meu. Eu nu experiez numai trairea ta in jurul meu, ci si pe a mea in jurul tau. Intrucat centrul trairii mele nu mai sunt eu, ci tu, te experiez pe tine ca centru, dar intrucat centrul trairii tale sunt eu, valoarea mea este recompensata prin tine, incat prin mine experiez valoarea ta, dar in acelasi timp prin tine imi vine in constiinta si valoarea mea; astfel chiar despre mine, ca valoare, stiu prin tine, sau pe mine ma am in adancimea proprie, prin tine. Constiinta de mine e nedezlipita de constiinta de tine, de constiinta de "noi".
( VA URMA)