[cristiboss56]

Dragostea se realizeaza deci atunci cand se intalnesc intr-o traire reciproca deplina doua subiecte in calitatea lor de subiecte, adica fara sa se reduca reciproc la starea de obiecte, ci descoperindu-se la maximum, ca subiecte, dar cu toate acestea daruindu-se reciproc si intru toata libertatea. Iubirea e patrunderea reciproca a doua subiecte in intimitatea lor (mai mult ca intrepatrunderea intre subiect si un lucru), fara sa inceteze a fi suverane si autonome. Prin iubire patrunzi in intimitatea unui semen, in samburele fiintei lui, mai mult decat patrunzi in fiinta unui obiect, chiar daca il asimilezi prin mancare. Il patrunzi fara sa-l nimicesti sau imputinezi, ci, dimpotriva, dandu-i ocazia sa creasca. De aceea iubirea e suprema unire si promovare reciproca si, tocmai de aceea, suprema cale de cunoastere in care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca in orice alta stare sau relatie. Cu cat il iubesc mai mult, cu atat mi se descopera mai mult. Subiectul uman poate actualiza o astfel de legatura cu orice subiect cand a luat cunostinta de el prin mijlocirea simturilor. Deci virtual el e intr-o astfel de legatura si e chemat spre actualizarea ei cu oricine. Dar putinta acestei legaturi de a se actualiza e mai mare sau mai putin inabusita decat prin incercarea subiectelor de a se reduce reciproc la starea de obiecte, sau prin lipsa de atentie cu care un subiect trece pe langa altul. Mandria, patimile egoiste atrofiaza legatura normala pe care o virtualitate fireasca din noi o cere dezvoltata in orice ins. Cand dezvoltam insa aceasta legatura sau ne descoperim in ea, ne plasam fiecare neasemanat mai mult in interiorul celuilalt decat inainte, dar si in interiorul propriu. Acum se realizeaza si ne devine transparenta propria adancime si adancimea semenului. Ea ne reveleaza, ne da un plus considerabil de realitate. Celalalt ni se reveleaza ca avand o adancime uluitoare, o bogatie nebanuita. Dar ceea ce e ciudat e ca acest plus nu poate fi definit exact. Pe cata vreme, ramanand in contactul superficial cu semenul, cand marea bogatie a subiectului lui ne este acoperita, putem formula in concepte definite anumite insusiri ale lui si tindem sa-I definim exact, descoperirea subiectului lui ne pune, dimpotriva, intr-o legatura cu un plus neasemanat mai mare, dar imposibil de precizat, in esenta lui, in concepte.
Iubirea e un urias plus de cunoastere, producand in acelasi timp un urias plus de viata in cel iubit si in cel ce iubeste, dezvoltand la maximum fiinta lui si a mea. Dar aceasta cunoastere nu poate fi captata in concepte. Aici ni se descopera tot sensul "imaginatiei" lui Binswanger. Dandu-mi seama printr-o experienta directa ca in subiectul semenului se cuprinde o bogatie ce nu poate fi delimitata in concepte, ma ajut de imaginatie pentru tot plusul din el, experiat, dar necaptat in concepte.
Imaginatia aceasta are multiple temeiuri de adevar. In primul rand subiectul fiecaruia ascunde virtualitati indefinite, care pot fi puse in valoare prin iubire. De aceea aceste virtualitati le sesizeaza tot numai cel ce-l iubeste. Aceasta, in primul rand, pentru ca el surprinde in manifestarile voluntare si in vibratiile lui sufletesti o multime de nuante care reveleaza latente neobservate de privirea piezisa sau superficiala a celor ce-i sunt ostili sau indiferenti. In al doilea rand, pentru ca cel ce iubeste infrumuseteaza in mod real prin dragostea sa fiecare trasatura a celui iubit, nu numai pentru ca proiecteaza de la sine un val de lumina peste ele, ci si pentru ca de fapt cel iubit, simtind dragostea celuilalt, o traieste ca pe o putere ce scoate la iveala din adancurile sale tot ce e bun si, in acelasi timp, il sporeste considerabil; de fapt, prin dragostea noastra facem mai buni si mai frumosi pe altii, precum ne facem si pe noi insine. Iar in al treilea rand, cel ce iubeste faureste in sine un chip de lumina al aceluia, iar faptul acesta se datoreaza fie total virtualitatilor ascunse in trasaturile celui iubit, fie idealurilor spre care aspira in mod nestiut tendintele celui ce iubeste, fie unei sinteze a aspiratiilor unuia cu virtualitatile sesizate din celalalt, ceea ce-i mai probabil.
In general, imaginatia e produsul unor forte, al unor latente, al unor posibilitati din cuprinsul comun al celor doi, din cuprinsul lui "noi". Si daca cel ce si le imagineaza crede puternic in ele, ceea ce se intampla in dragostea adevarata, forta de la baza lor - in care e antrenata si vointa, comu-nicandu-se din cel ce iubeste, celui iubit - il face pe acesta sa se sileasca si el spre actualizarea lor, facand abstractie de faptul ca in el lucreaza si chipul ideal pe care si l-a facut celalalt despre sine. Indefinitul atat de bogat in latente al subiectului iubit, sau dualitatea imbogatita a subiectelor ce se iubesc, cuprinde ca virtualitati tot ce se exprima prin imaginatia lor, iar foita acestei imaginatii care e forfa dragostei, daca dragostea e adevarata, adica statornica si puternica, reuseste sa actualizeze acele latente in fiecare dintre ei. Astfel chipul celui iubit, idealizat de imaginatia celui ce iubeste, devine o forta model care preface pe cel iubit din zi in zi, in vreme ce si cel ce iubeste actualizeaza tot mai mult chipul idealizat al sau, faurit de celalalt. Propriu-zis, intre chipul meu idealizat de celalalt, si chipul lui idealizat de mine se produce prin comunicare reciproca o fuziune, si eu, prefacandu-ma dupa chipul idealizat al celuilalt, actualizez in acelasi timp chipul idealizat al meu care a inceput sa devina chipul dupa care se formeaza celalalt. Iar privind fiecare la celalalt, in lumina chipului reciproc idealizat, de la o vreme a devenit fiecare foarte mult ca si chipul idealizat al celuilalt, caci privindu-l unul pe celalalt, fiecare vede un chip idealizat al lui dupa care se modeleaza el insusi. Se intelege ca noul chip al amandurora nu poarta numai trasaturile unuia sau altuia, ci e o sinteza a amandurora, incat nu e o victorie egoista a unui eu, ci a "noastra" asupra egoismului meu si al tau, si o crestere a mea si a ta.
Daca ar lipsi imaginatia, chipul fiecaruia s-ar invartosa si si-ar pierde frumusetea. Imaginatia e forta prin care cel ce iubeste scoate ca un scafandru, din bogatia indefinita a celui iubit, frumuseti si lumini si transparente noi pe chipul aceluia si apoi pe chipul sau, sau pe chipul comun, si in parte il imbogateste pe acela in mod real cu ele. Cand imaginatia se opreste, s-a stins iubirea. Forta imaginatiei e iubirea, si forta iubirii este imaginatia. Si intrucat iubirea e in contact cu o realitate adanca adevarata, imaginatia are si ea o baza reala. Pe de alta parte, ele au o putere creatoare reala.
Dar putem merge un pas si mai departe in clarificarea intregii puteri a acestei imaginatii. Precum am vazut mai inainte, cel ce iubeste, descoperind adancurile indefinite ale subiectului semenului, si le descopera si pe ale sale, fara ca aceasta sa insemne ca n-ar putea cobori si prin sine in aceste adancimi proprii, desigur daca nu e lipsit de iubirea de oameni in general, putere pe care o poate avea insa numai daca are iubirea fata de Dumnezeu . Dar noi am vazut ca cel ce coboara in adancurile indefinite ale subiectului propriu adulmeca, in legatura cu indefinitul propriu, si infinitul divin.
Desigur, calea pe care, in acest caz, subiectul coboara in adancimile sale e calea rugaciunii. Fata de cel ce ar socoti ca, admitand o asemenea cale de coborare in adancimile proprii, contrazicem afirmatia noastra ca fara iubirea altuia nu putem sa ne descoperim subiectul propriu, mentionam ca rugaciunea nu sta in contrazicere cu calea dragostei, ci este si ea o cale de crestere continua in dragoste. Caci inaintand prin rugaciunea lui Iisus la rugaciunea mintala din inima, ceea ce ne sustine in acest efort e dragostea fata de Iisus, care creste continuu, facandu-ne, printr-o imaginare spirituala a chipului Sau duhovnicesc, dupa chipul Sau si simtindu-l tot mai unit cu eul propriu, intr-un "noi" din care eu nu mai pot sa ies fara primejdia pierderii mele. Si nu numai eu primesc in mine "Eul" Iui Hristos, facandu-ma dupa chipul Lui, ci si "Eul" Lui primeste eul meu in Sine, primeste chiar trupul meu in Sine, incat ma incadreaza si pe mine in simturile Sale curate, in faptele Sale curate. Astfel, toti cei ce credem devenim un "trup" cu El si intre noi, fapt ce se va desavarsi in viata viitoare.
Aceasta se infaptuieste mai ales prin rugaciunea curata adresata lui Iisus. Iar cel ce efectueaza aceasta substituire de euri, intre mine si Hristos si intre toti cei uniti cu Hristos, este Duhul Sfant. El e Duhul acestei comuniuni. Caci e Duhul comuniunii si in Sfanta Treime. Dar pana sa fi ajuns la capacitatea unei astfel de rugaciuni care ma umple cu Hristos, trebuie sa fi crescut considerabil si in dragostea de semeni, si in rastimpurile de intrerupere a acestei rugaciuni trebuie sa ma simt tot mai plin de dragostea fata de ei. Treptele urcusului spiritual nu sunt asa de separate precum le-am descris mai inainte din motive metodologice, ci in acelasi timp coexista mai multe, si cel ajuns pe o treapta nu ramane mereu pe ea, ci mai coboara si pe alta, desi cu noi bogatii duhovnicesti, fiind capabil sa urce mai usor pe cele de pe care a coborat. Nu se poate afla cineva, cat traieste pe pamant, mereu in rugaciune, sau mereu in simtirea unei iubiri actuale.
Parintele Dumitru Staniloae