[cristiboss56]

De multe ori auzim expresia „Te iert, dar nu te uit”. Iertarea izvorăște din smerenie?
Sfântul Ioan Gură de Aur ne pune în atenție următorul fapt: „Gândește-te că toți suntem ca într-un spital în care fiecare trebuie să ne îngăduim cu boala lui. Nimeni nu acuză pe altul că i s-a îmbolnăvit un anume mădular. Știindu-se și el bolnav, trece mai ușor și suportă mai lesne manifestările celuilalt”.
Trebuie să iertăm așa cum ne iartă pe noi Dumnezeu. Odată ce te căiești, îți mărturisești păcatul în fața duhovnicului, și primești iertare de la Dumnezeu prin mâna duhovnicului, și nu îl mai repeți, de acel păcat nu ți se va mai cere socoteală la judecata cea înfricoșătoare, pentru că Dumnezeu ți l-a iertat, nu-Și mai aduce aminte de el, nu-l mai aduce în atenție, l-a șters de tot, tu de ce să nu faci astfel cu greșelile fraților tăi? Dacă Dumnezeu „te iartă, dar nu te uită”, nu te poți mântui. Dacă n-am primi de la Dumnezeu iertarea prin ștergerea cu totul a păcatelor din suflete și din memoria lui Dumnezeu, nu ne-am putea mântui.
În Patericul egiptean ni se mai istorisește că un bătrân susținea cu tărie că „smerenia poate mai mult decât toată sila” şi a povestit şi un lucru ca acesta: erau doi episcopi aproape unul de altul şi erau odinioară supăraţi unul asupra celuilalt. Unul era bogat şi puternic, iar celălalt smerit. Şi căuta cel puternic să facă rău celuilalt. Iar cel smerit auzind aceasta, zicea către clerul său: o să-i biruim cu darul lui Dumnezeu. Şi i-au zis clericii: stăpâne, cine poate să-l biruiască? Iar el zicea: răbdaţi, fiilor şi veţi vedea mila lui Dumnezeu! Aşadar pândea şi când avea acela un praznic de sfinţii mucenici, a luat clerul, a ieşit şi le-a zis: veniţi după mine şi orice mă veţi vedea pe mine că fac, faceţi şi voi şi o să-l biruim. Deci mergând după dânsul îşi ziceau: oare ce are să facă? Şi după ce au venit l-au aflat făcând slujbă şi toată cetatea era adunată acolo. Atunci episcopul a căzut în genunchi la picioarele celui puternic împreună cu clerul său, zicând: iartă-ne pe noi, stăpâne, robii tăi suntem! Acela spăimântându-se de ceea ce a făcut, umilindu-se, căci Dumnezeu schimbase inima lui, l-a prins de picioare, zicând: tu eşti stăpân şi părinte! Şi de atunci s-a făcut mare dragoste între dânşii. Şi zicea cel smerit către clerul său: nu vă ziceam vouă, fiilor, că vom birui prin bunătatea lui Dumnezeu? Deci şi voi când aveţi vrajbă cu cineva, aceasta faceţi şi veţi birui cu darul lui Dumnezeu”. În aceeași carte de spiritualitate citată mai sus, mai stă scris și următoarea butadă: „A zis un bătrân: dacă, smerindu-te, vei zice cuiva: iartă-mă , îi arzi pe draci”.
„Mai uşor înmoi inima cuiva faţă de tine, recunoscându-te vinovat, chiar dacă nu eşti”
În Canonul de dinaintea Împărtășirii există îndemnul de a merge și de a te împăca cu cei ce te-au mâhnit. În procesul delicat al iertării, cine trebuie să facă primul pas?
Noi trebuie să iertăm şi să cerem iertare, chiar dacă nu ne ştim vinovaţi. În sensul acesta, Mântuitorul ne spune: „…dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împoriva ta, (deci nu numai dacă ai tu ceva împotriva lui, ci şi el dacă are ceva împotriva ta - n. n.), lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24), adică darul dragostei. Tot referitor la acest lucru, Cuviosul Isaia Pustnicul ne spune că, atunci când se va arăta Mântuitorul în slava Sa având semnele pe care le-a pătimit pentru noi şi văzând pe sfinţii care au pătimit pentru El având semnele Lui, iar dacă noi ne vom arăta neavând semnele patimilor Lui în trupul nostru, - ocara altora prin blândeţe, hulirea altora prin binecuvântare etc. - ne vom ruşina să apărem în faţa Lui. Vrednicul de pomenire - Părintele Profesor Dumitru Stăniloae considera că, mai uşor înmoi inima cuiva faţă de tine, recunoscându-te vinovat, chiar dacă nu eşti. Iar tu vei spori făcând aceasta fără să te ştii vinovat. Apoi vei adăuga la această bună conştiinţă şi mulţumirea de a-l vedea pe acela cu inima înmuiată. Bunătatea biruieşte până la urmă răutatea, sau comuniunea, răceala singurătăţii egoiste. Trebuie să ştim că acei care ne necăjesc, ne ajută mult la mântuire pricinuindu-ne mari câştiguri sufleteşti, dar cu riscul ca ei să piardă mântuirea. Dacă-i aşa, apoi nu ne vom ruga şi noi pentru ei, ştiind că ei sunt binefăcătorii noştri ?
《VA URMA 》