《 continuare 》
De multe ori auzim expresia „Te iert, dar nu te uit”. Iertarea izvorăște din smerenie?
Sfântul Ioan Gură de Aur ne pune în atenție următorul fapt: „Gândește-te că toți suntem ca într-un spital în care fiecare trebuie să ne îngăduim cu boala lui. Nimeni nu acuză pe altul că i s-a îmbolnăvit un anume mădular. Știindu-se și el bolnav, trece mai ușor și suportă mai lesne manifestările celuilalt”.
Trebuie să iertăm așa cum ne iartă pe noi Dumnezeu. Odată ce te căiești, îți mărturisești păcatul în fața duhovnicului, și primești iertare de la Dumnezeu prin mâna duhovnicului, și nu îl mai repeți, de acel păcat nu ți se va mai cere socoteală la judecata cea înfricoșătoare, pentru că Dumnezeu ți l-a iertat, nu-Și mai aduce aminte de el, nu-l mai aduce în atenție, l-a șters de tot, tu de ce să nu faci astfel cu greșelile fraților tăi? Dacă Dumnezeu „te iartă, dar nu te uită”, nu te poți mântui. Dacă n-am primi de la Dumnezeu iertarea prin ștergerea cu totul a păcatelor din suflete și din memoria lui Dumnezeu, nu ne-am putea mântui.
În Patericul egiptean ni se mai istorisește că un bătrân susținea cu tărie că „smerenia poate mai mult decât toată sila” și a povestit și un lucru ca acesta: erau doi episcopi aproape unul de altul și erau odinioară supărați unul asupra celuilalt. Unul era bogat și puternic, iar celălalt smerit. Și căuta cel puternic să facă rău celuilalt. Iar cel smerit auzind aceasta, zicea către clerul său: o să-i biruim cu darul lui Dumnezeu. Și i-au zis clericii: stăpâne, cine poate să-l biruiască? Iar el zicea: răbdați, fiilor și veți vedea mila lui Dumnezeu! Așadar pândea și când avea acela un praznic de sfinții mucenici, a luat clerul, a ieșit și le-a zis: veniți după mine și orice mă veți vedea pe mine că fac, faceți și voi și o să-l biruim. Deci mergând după dânsul își ziceau: oare ce are să facă? Și după ce au venit l-au aflat făcând slujbă și toată cetatea era adunată acolo. Atunci episcopul a căzut în genunchi la picioarele celui puternic împreună cu clerul său, zicând: iartă-ne pe noi, stăpâne, robii tăi suntem! Acela spăimântându-se de ceea ce a făcut, umilindu-se, căci Dumnezeu schimbase inima lui, l-a prins de picioare, zicând: tu ești stăpân și părinte! Și de atunci s-a făcut mare dragoste între dânșii. Și zicea cel smerit către clerul său: nu vă ziceam vouă, fiilor, că vom birui prin bunătatea lui Dumnezeu? Deci și voi când aveți vrajbă cu cineva, aceasta faceți și veți birui cu darul lui Dumnezeu”. În aceeași carte de spiritualitate citată mai sus, mai stă scris și următoarea butadă: „A zis un bătrân: dacă, smerindu-te, vei zice cuiva: iartă-mă , îi arzi pe draci”.
„Mai ușor înmoi inima cuiva față de tine, recunoscându-te vinovat, chiar dacă nu ești”
În Canonul de dinaintea Împărtășirii există îndemnul de a merge și de a te împăca cu cei ce te-au mâhnit. În procesul delicat al iertării, cine trebuie să facă primul pas?
Noi trebuie să iertăm și să cerem iertare, chiar dacă nu ne știm vinovați. În sensul acesta, Mântuitorul ne spune: „…dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împoriva ta, (deci nu numai dacă ai tu ceva împotriva lui, ci și el dacă are ceva împotriva ta - n. n.), lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24), adică darul dragostei. Tot referitor la acest lucru, Cuviosul Isaia Pustnicul ne spune că, atunci când se va arăta Mântuitorul în slava Sa având semnele pe care le-a pătimit pentru noi și văzând pe sfinții care au pătimit pentru El având semnele Lui, iar dacă noi ne vom arăta neavând semnele patimilor Lui în trupul nostru, - ocara altora prin blândețe, hulirea altora prin binecuvântare etc. - ne vom rușina să apărem în fața Lui. Vrednicul de pomenire - Părintele Profesor Dumitru Stăniloae considera că, mai ușor înmoi inima cuiva față de tine, recunoscându-te vinovat, chiar dacă nu ești. Iar tu vei spori făcând aceasta fără să te știi vinovat. Apoi vei adăuga la această bună conștiință și mulțumirea de a-l vedea pe acela cu inima înmuiată. Bunătatea biruiește până la urmă răutatea, sau comuniunea, răceala singurătății egoiste. Trebuie să știm că acei care ne necăjesc, ne ajută mult la mântuire pricinuindu-ne mari câștiguri sufletești, dar cu riscul ca ei să piardă mântuirea. Dacă-i așa, apoi nu ne vom ruga și noi pentru ei, știind că ei sunt binefăcătorii noștri ?
《VA URMA 》
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|