[cristiboss56]

Fiecare om când iartă, imită pe Dumnezeu, scopul Providenţei dumnezeieşti fiind acela de a uni pe cei pe care i-a dezbinat răutatea în tot felul, prin dreaptă credinţă şi dragoste duhovnicească. Căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe copiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi să-i adune spre a fi una (I Ioan 11, 52). Prin urmare, „cel ce nu rabdă lucrurile supărătoare, nu suferă pe cele întristătoare şi nu le îndură pe cele dureroase, umblă în afară de dragostea dumnezeiască şi de scopul providenţei” (Sfântul Maxim, Capete despre dragoste ).
„Trebuie să iertăm pe cel ce ne greşeşte, aşa cum am vrea să ne ierte şi pe noi Dumnezeu”
Folosim adesea cuvintele „Dumnezeu să te ierte!" Cine iartă de fapt: Dumnezeu sau omul?
Să ne rugăm pentru cel ce ne-a greşit, ca să-l ierte şi Dumnezeu pe dânsul, pentru că el a greşit şi faţă de Dumnezeu. De pildă, Mântuitorul când era pe cruce, i-a iertat pe cei ce-L chinuiau, dar nu le-a zis: Vă iert , ci s-a rugat ca Tatăl să-i ierte, ca să ne înveţe şi pe noi să facem la fel. Poporul nostru a înţeles foarte bine acest lucru când a spus vorba înţeleptă: Dumnezeu să te ierte! sau Dumnezeu să-l ierte!
Care trebuie să fie relația dintre iertare, rugăciune și pocăință?
Trebuie să iertăm pe cel ce ne greşeşte, aşa cum am vrea să ne ierte şi pe noi Dumnezeu, adică desăvârşit, din toată inima. Să iertăm cum iartă Dumnezeu şi putem ajunge la măsură dumnezeiască prin aceasta. Pe cel ce ne-a greşit trebuie să-l privim după ce l-am iertat, ca şi cum nu ne-ar fi greşit. Sfinţii Părinţi ne arată că atunci dovedim că iubim nefăţarnic, când iertăm nedreptăţile. Nu e suficientă doar răbdarea ofenselor venite de la alţii, căci uneori poate nu răspundem la ele, dar în inima noastră le adunăm şi le păstrăm. Cât ne costă un zâmbet, o vorbă bună, o privire caldă de iertare? Dacă nu iertăm şi răspundem cu aceeaşi monedă, simţim o clipă satisfacţia egoistă, pătimaşă, dar dacă iertăm, simţim o bucurie şi o fericire întreaga viaţă, acestea prelungindu-se mult mai intens şi după moarte.
Dacă nu iertăm pe aproapele, înseamnă că nici n-am început o lucrare duhovnicească. Atât vom fi iertaţi, cât am iertat şi noi altora. Ce frumos ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul: „Lasă-te prigonit şi nu prigoni. Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te nedreptăţit şi nu nedreptăţi. Lasă-te bârfit şi nu bârfi. Fii blând şi nu zelos în rău” ( Cuvinte despre sfintele nevoințe). Sfinţii Părinţi ne mai îndeamnă să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea putere să-l iertăm şi să-l iubim pe cel ce ne-a greşit, căci dragostea e din rugăciune, aceasta din urmă fiind un izvor de iubire curată. Iertarea este un vlăstar care odrăsleşte din rădăcina iubirii, fiind deci o roadă a dragostei de Dumnezeu şi de semeni. Oare nu-l iubim noi pe cel ce ne-a iertat cu generozitate? Să facem şi noi aşa, căci Dumnezeu se bucură în cel ce suferă cu bărbăţie răul altora şi nu se mânie pe ei. Și semnul nefăţarnic al iubirii este iertarea greşelilor.

《VA URMA 》