[cristiboss56]

Lumea însăşi a fost creată din veşnica iubire a Tatălui, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Iubirea divină e creatoare: „toate prin Dumnezeu-Cuvântul s-au făcut” (Ioan 1, 3). Iar iubirea în care Tatăl din veci naşte pe Fiul e aceeaşi în care creează şi lumea iubirii Lui, în care creează pe tot omul „nou-născut ce vine în lume”; orice copil, prunc, e o noutate, un unic, inedit, irepetabil, după icoana Unicului Său Fiu divin. E o taină a creaţiei dumnezeieşti, ca un „astăzi” fără de sfârşit, cunoscând, simţind cum cântă poporul nostru: „Pe Fiul Cel din vecie/ Mi L-a trimis Dumnezeu Mie,/ Să se nască şi să crească,/ Să ne mântuiască”. Să ne mântuiască pe noi pururea, cu fiece copil şi om trăitor în lume. Mântuitorul, Fiul iubirii părinteşti, zice: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17).
Cugetăm sârguitor, în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii: numai din pizmuire, din invidie pentru Fiul Părintelui Ceresc s-a născut ispita demonului şi a insuflat omului gând „ucigător de oameni” (Ioan 8, 44), semănând în lume neiubire, vrajbă, stricăciune, sânge, teroare şi moarte. Cum a sărbătorit Irod evenimentul Naşterii Fiului lui Dumnezeu? „Oferindu-I” drept prinos malefic uciderea acelor prunci, congenari cu Iisus Hristos, Domnul nostru (Matei 2, 16). Câţi, „după chipul şi asemănarea” lui Irod, n-au înmulţit adesea, chiar „festiv”, atâtea atribute ale răului, ale morţii în lume?! Dar numai în iubirea revelată de la Tatăl în Fiul, numai în ea este viaţa. Principiul vieţii cu adevărat: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Aşa se descoperă, se învaţă, se trăieşte iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, a Părintelui Ceresc: prin darul Fiului Său pentru lume.
(10 predici de Părintele Galeriu, la 10 ani de la mutarea sa la cer, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013, pp. 126-127)