[cristiboss56]

Dragostea care umple sufletul

De cînd mă ţin minte am fost frămîntat de gîndul la dragoste. Dragostea mi s-a descoperit măreaţă şi gingaşă în persoana mamei mele, aşa că pot spune că m-am născut în dragoste şi am fost însoţit de dragoste de-a lungul întregii mele vieţi. Am suferit de fiecare dată cînd am simţit că dragostea lipseşte. A nu mai fi iubit, pentru mine, înseamnă a nu mai exista. În copilărie, cînd făceam vreo răutate, mămica mă împingea uşor cu mîna şi îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc!” Cine poate spune ce trăiam eu atunci? Abia acum îmi dau seama că atunci mă pogoram în iad, în iadul inimii mele de copil, în iadul în care s-a pogorît Adam după ce a căzut din dragostea lui Dumnezeu. Atunci începea să-mi tremure buza şi eu rămîneam ţeapăn în faţa mamei cu mîinile în jos, cu pumnii strînşi, pînă cînd îmi făcea semn să vin şi mă lua în braţe. Atunci izbucneam în plîns. Şi plîngea şi ea. Simţeam că moartea în care m-am cufundat prin refuzul mamei a încetat şi mă întorceam la viaţă prin mărturisirea iubirii ei.

Pr. Savatie Bastovoi