[cristiboss56]

Vechea ctitorie a voievodului Alexandru Lăpușneanu, Mănăstirea Socola a fost spațiul unei adevăratei minuni, trăită și mărturisită de către mari personalități ale epocii, dar și de către simpli credincioși.
Episcopul Melchisedec Ștefănescu, la vremea aceea în vârstă de 32 de ani, profesor al Seminarului și martor ocular al acestor fapte, a relatat minunea în foaia politică „Zimbrul” (anul III, nr. 35):
„În biserica seminariei din Mănăstirea Socola, de la 1-a zi a curentei lui februarie, au început a curge din ochii icoanei Maicii Domnului din catapeteasmă nişte picături de apă în forma lacrimelor. Dintr-întâiu ele se ivesc în formă mică în pupilele ochilor, după aceea treptat se măresc, apoi curg în jos pe locul obişnuit al lacrimilor, uneori în distanţe numai ca de o palmă şi apoi se usucă; iar alteori, formând două şiroaie, mai mult sau mai puţin late, se scurg până la marginea de desupt a icoanei şi apoi iarăşi se usucă, lăsând însă urme şi după uscare.
Aceasta se repeteşte din nou, însă nu regulat: la 2, 3, 4 zile; acum de la 16 ale acestei luni, până la 20, a urmat tot a treia zi; iar de la 20 până la 23 – în toate zilele. La cea întâi dată, nimeni nu întorcea luarea-aminte, socotind că poate acele şiroaie, care cu deosebire au fost mari la început, ar fi rămas pe icoană din stropiturile de agheasmă ce se săvârşise în acea zi în biserică; şi pentru aceea eclesiarhul le-a şters. Dar când, după o jumătate de ceas, şiroaiele curgânde s-au aflat iarăşi la loc, toţi au venit în nedumerire.
Spre a înlătura orice presupunere, s-a orânduit o de aproape privigheare şi intrarea în biserică, afară de timpurile rugăciunilor, s-a îngăduit numai pentru o persoană de încredere. Însă fenomenul, după câteva zile, iarăşi s-a ivit. S-a observat cu deamănuntul icoana, dar nimic deosebit de alte icoane la ea nu s-a găsit: o scândură de tei uscată, zugrăvită cu aceleaşi zugrăvele ca şi toate celelalte icoane din biserică, aproape 30 ani în urmă.
Toată nedumerirea stă 1) în aceea că atunci când toate celelalte icoane sunt uscate, din aceasta izvorăşte apă; 2) că apa curge anume numai din ochi şi toată icoana în celelalte părţi este uscată; 3) picăturile acestea au o mare asemănare cu lacrimile ordinare. Un fenomen aşa de extraordinar merită toată luarea-aminte a oamenilor cu cuget, care nu sunt stăpâniţi de un scepticism orb, de a nega şi ceea ce se vede cu ochii, dacă nu pricep cauza. Mai cu seamă, învăţaţii noştri ar dori să nu închidă ochii, ci să explice aceasta într-un chip vrednic de experienţă şi de ştiinţă; iar a nu se linişti numai pe nişte păreri şi socotinţe prunceşti, precum d.e. persoana şi-a dat socotinţa că aceasta ar proveni de la un ciot ce se vede în dosul icoanei, care, după socotinţa acelei persoane, ar avea putere de a absorbi umezelile din aer şi a le transmite prin icoană afară; căci, lăsând a zice că acel ciot nu răspunde în dreptul ochilor, nu se poate pricepe pentru ce asemenea fenomen nu s-a ivit şi până acum, dacă cauza lui este aşa de firească; iar pe de altă parte, după această socotinţă, nu numai toate icoanele, ci şi toate scândurile, care nu pot fi fără asemenea cioturi, ar trebui să producă astfel de fenomene; însă aceasta este contra experienţei.”