[cristiboss56]

Cel ce intră în căsnicie curat, cast, pentru prima dată pătrunde taina unirii trupeşti, şi în urma acestui fapt în suflet se naşte pentru prima dată o atitudine nouă, evlavioasă, faţă de trupul celuilalt, care devine sacru. După cum arată viaţa, tocmai în urma apropierii trupeşti (în condiţii normale) din căsătorie înfloreşte în suflet sentimentul profund, luminos şi aducător de bucurie al dragostei reciproce, respectul tandru şi sentimentul profund al legăturii indisolubile dintre cei doi. Tocmai aici, în acest punct, se cunoaşte din experienţă dreptatea monogamiei şi toată nedreptatea divorţurilor.
Soţul şi soţia pot să aparţină doar unul altuia – şi aceasta este nu numai o cerinţă a moralei sociale, care ocroteşte căminul familial, ci şi ca o taină imperioasă şi profundă, care este pătrunsă în căsnicie. Apropierea sexuală nu numai că nu poate fi separată de alte moduri ale unirii dintre soţi, ci ea însăşi creează şi formează deplina integritate a tuturor relaţiilor reciproce dintre aceştia. Când între soţ şi soţie înfloreşte dragostea, ea străluceşte în toate şi pune stăpânire pe toate.
Atunci, cea mai mică dizarmonie este foarte dureros percepută: neatenţia, neglijenţa, nepăsarea – chiar şi în cele mai mărunte lucruri – provoacă întristare, nelinişte, chinuie şi supără, iar când apar semnele zămislirii unui copil, relaţiile dintre soţ şi soţie se întăresc şi mai mult prin dragostea de pruncul care urmează să vină pe lume, în cutremur evlavios înaintea tainei venirii pe lume a unui nou om prin apropierea dintre soţ şi soţie.
Fineţea şi puritatea iubirii reciproce nu numai că nu sunt exterioare apropierii trupeşti, ci, dimpotrivă, se hrănesc cu ea, şi nu este nimic mai bun decât profunda tandreţe ce înfloreşte doar în căsătorie şi al cărei sens constă în sentimentul viu al completării reciproce. Dispare sentimentul propriului „eu” ca individ separat, şi atât în lumea lor interioară, cât şi în lucrurile exterioare, fiecare din soţi se simte parte a unui întreg comun: nu vor să trăiască nimic unul fără celălalt, vor să vadă totul împreună, să facă totul împreună, să fie întotdeauna împreună în toate. Orice despărţire este percepută ca un chin, ca o ruptură în integritatea acestei unităţi. Acesta nu este nicidecum un triumf al sentimentalismului, ca acela prezentat cu ironie de către Gogol prin eroii săi Afanasii Ivanovici şi Pulheria Ivanovna din Moşierii de modă veche.
Iubirea sănătoasă, normală, dintre soţ şi soţie, nu numai că nu simte nevoia distanţării egoiste de ceilalţi, ci dimpotrivă, dă naştere unei sensibilităţi deosebite faţă de ceilalţi oameni. Grija tandră pe care o au soţul şi soţia unul față de altul creează în mod involuntar şi firesc o grijă tot atât de tandră faţă de ceilalţi oameni: eliberându-se de puterea egoismului, atât soţul, cât şi soţia, fiecare în parte, devin deschişi în inima lor faţă de toţi oamenii. (Protoiereul Vasilie Zenkovskii)