[cristiboss56]

Să nu lăsăm vreodată inima să se răcească !
Să nu lăsăm vreodată inima să se răcească sau să se atrofieze, să nu lăsăm ca teama să distrugă generozitatea. „Nu te teme, turmă mică”, spune Hristos, „Eu am biruit lumea...” (Luca 12, 32; Ioan 16, 33). Noi aparţinem neamului celor biruitori sau mai curând celor pentru care Hristos a trăit, a murit, părând că suferă o înfrângere, în timp ce în realitate El a repurtat o victorie pentru totdeauna. Suntem deja cetăţeni ai cerului.
Dacă măcar am lua aceste lucruri în serios, întru deplinătatea cunoştinţei, dacă ne-am reprezenta, nu numai în capul nostru sau într-un ungher al sufletului, ci în toată fiinţa noastră, ceea ce ştim deja despre veşnicie, din cuvântul lui Dumnezeu şi din cuvântul Sfinţilor, din scrierile Sfinţilor Părinţi, din vocea tainică a lui Dumnezeu care răsună în sufletul nostru, în conştiinţa noastră sau în murmurul blând al brizei de seară de care vorbeşte Isaia!... Poate că prin Sfintele Taine ne împărtăşim, înainte de toate, cu veşnicia cu care luăm cunoştinţă. Milioane de oameni şi-ar da viaţa pentru a afla cele pe care le cunoaştem, dar noi suntem obişnuiţi până într-atât, încât lucrurile cele mai preţioase ne par a fi banale, trecând pe lângă ele.
Dacă măcar am putea să înţelegem valoarea bogăţiilor pe care le avem, atât în vremelnicie, cât şi în veşnicie, să înţelegem că rădăcinile noastre se găsesc acolo unde nu este moarte, nici înfrângere, acolo unde nu e întuneric, despărţire sau dezbinare, unde totul este împlinit, atingând desăvârşirea, strălucind de slava veşniciei, de slava lui Dumnezeu, atunci ne-ar fi dat să trăim cu vigoare, cu îndrăzneală, fără temeri şi am putea ajunge să nu ne fie frică să iubim, chiar dacă această iubire ne sfâşie sufletul, chiar dacă pare să ne distrugă viaţa... această scurtă viaţă pământească la apusul căreia se ridică zorii vieţii veşnice. De acest revărsat de zori ar trebui să ne aducem aminte.
Mitropolit Antonie de Suroj