Muzica și Sfinții Părinți ai Bisericii
Toți Sfinții Părinți pledează pentru o cântare frumoasă, duhovnicească, izvorâtă din adâncul sufletului, executată cu bună cuviință, numai cu vocea umană, renunțând la „zgomotul“ instrumentelor în favoarea câștigului duhovnicesc, fiind executată „cu o singură gură și o singură inimă“, cu multă simțire, nesilindu-se firea spre răcnire.
Dacă noua religie (creștinismul) s-a înfiripat la început în mediul evreiesc al Templului, era firesc să se folosească de muzica sau de cântările iudaice, evitând instrumentele sau dansurile, pe care Biserica creștină de atunci, dar și de mai târziu le-a exclus din cultul ei, recomandând prin excelență cântarea vocală, recomandare pe care o vom găsi la majoritatea Sfinților Părinți creștini.
Celebre sunt Canoanele 15 și 59 ale sinodului local din Laodiceea din secolul al IV-lea, precum și Canonul 75 al Sinodului Trulan din 691. Primul recomandă poporului drept-credincios, care participă la cântarea în biserică, să asculte de psalții sau cântăreții canonici, care erau desemnați special să conducă organizat cântarea; al doilea interzicea întrebuințarea imnurilor particulare în biserică, aceasta din grija de a nu se infesta cântarea și imnografia creștină cu creații, conținând idei păgâne sau eretice; al treilea recomanda celor ce se află în biserică pentru a cânta „să nu se folosească de strigăte netocmite, silind firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserică și care nu-i sunt potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare aminte și smerenie să aducă laude lui Dumnezeu, Cel ce veghează asupra celor ascunse, căci Sfântul Cuvânt a învățat pe fiii lui Israel să fie cucernici“.
|