[simpllu]

„Şi textul, şi melodia trebuie să predispună la rugăciune…“

„Nu orice compoziţie muzicală merită calificativul liturgică sau bisericească. Nu orice muzică profană se potriveşte cu spaţiul eclezial“, zicea regretatul preot, profesor, compozitor şi dirijor sibian, Gheorghe Şoima (1911-1985), într-o carte intitulată „Funcţiunile muzicii liturgice“ (Sibiu, 1945).

Biserica creştină a refuzat şi a respins întotdeauna efectele de tip teatral, spectaculoase şi, în general, orice cântare care nu concordă cu atmosfera de religiozitate, de reculegere în smerenie, de rugăciune a cultului ortodox. Sfinţii Părinţi - răsăriteni şi apuseni - au luat permanent atitudine împotriva cântării nepotrivite, pernicioase, teatrale şi mai ales împotriva acelei muzici sau melodii care nu concordă cu frumuseţea şi doctrina textului liturgic, nemaivorbind de prozodie, adică de potrivirea ideii textului cu accentele tonice şi ritmice ale unei melodii, aşa încât să ne placă deopotrivă şi una, şi alta, adică şi textul, şi melodia, în aceeaşi măsură, căci altfel, îi dăm dreptate Fericitului Augustin, care spunea că „dacă îmi place mai mult muzica decât conţinutul, este deja un păcat“.

Deci şi textul, şi melodia trebuie să predispună la rugăciune.