Credința eliberează sufletul de teama păcatului și a morții, ajutându-l să intre în stăpânirea harului divin (Mt. 10, 28
. Din credință începe și se sfârșește mântuirea, căci „fără de credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu” Evr. 11,
Credința menține în noi certitudinea fericirii veșnice, pe care o vom primi după trecerea din această lume. Prin credință, înaintăm cu speranță spre ținta finală.
Se povestește undeva că, odată, un copil voia să intre pe poarta unui cimitir. Era noapte, întuneric. Un străin îl întâlni în acel loc pustiu și-l întrebă unde vrea să se ducă. „Acasă, la părinți, căci ei locuiesc dincolo de cimitirul acesta” – răspunse el. Străinul îl mai întrebă: „Dar, nu ți-e teamă că ai să te rătăcești?”. „Nu mă pot rătăci, răspunse copilul, fiindcă, vedeți, dincolo de mormintele și crucile acestea se zărește o lumină. Este lampa din fereastra tăticului meu și câtă vreme e aprinsă, eu mă călăuzesc după lumina ei și știu că părinții mă așteaptă și nu mă rătăcesc”.
De dincolo de lume, strălucește către noi lumina patriei cerești la care suntem chemați și așteptați. Credința ne călăuzește pașii spre casa părintească. Dar până vom ajunge în acea „casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri” (II Cor. 5, 1), credința constituie pentru noi temelia tăriei și mângâierii noastre.