Cineva se visează la poarta cerului. Călătorii înaintează către ea, cântând cântece minunate. Poarta se deschide și ei intră. „Cine sunt acei oameni?”, întreabă cel ce visează. „Sunt Proorocii”. Un prelung suspin: „Eu nu pot să intru împreună cu ei pe poartă”.
Dar iată un nou grup de pelerini. Poarta se deschide și sunt primiți cu bucurie. „Cine sunt, oare, aceștia?”, întreabă cel ce visează. „Sunt Apostolii”. Un profund oftat: „Nici lor nu mă pot alătura”. Cu haine albe, cu frunțile încununate, cu ramuri de finic în mâini, iată-i pe Martiri. Ei intră, urmați de evangheliști, de misionari, de toți slujitorii lui Dumnezeu.
Omul care visează rămâne disperat, văzând că cerul îi rămâne mereu închis. Oameni simpli, ca el, să nu fie, oare, primiți? Deodată, zărește de departe o mulțime care înaintează. În fruntea ei este femeia samarineancă (In. 4), femeia păcătoasă (Lc. 7), vameșul Zaheu (Lc. 19), tâlharul de pe cruce (Lc. 23). Pe alții nu-i cunoaște, dar ei sunt, fără îndoială, ca și el. Și poarta cerului se deschide și pentru toți aceștia.
În sfârșit, creștinul care visează exclamă cu bucurie: „Slăvit să fie Domnul! Și eu sunt un păcătos; harul lui Dumnezeu, jertfa minunată a Fiului Său, mărita Sa Înviere sunt și pentru mine, deci pot intra în cer”.
Într-adevăr, poarta cerului se deschide tuturor celor păcătoși care s-au îndreptat prin pocăință sinceră, chiar celor ce s-au întors în ceasul al unsprezecelea.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|