[alynnna]

„Văzându-mă zăcând fără de glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi-a venit înfricoşătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla şi nu voi mai vorbi cu voi”.

Dragostea este în acelaşi timp şi o reamintire a morţii noastre. Când moare un prieten sau un membru al familiei, acest eveniment ne impresionează în mod deosebit, înţelegând sau reamintindu-ne că viaţa este trecătoare şi de neîntors. Însă moartea scoate în evidenţă posibilităţile deosebite pe care viaţa ni le oferă, constituind un imbold pentru a ne arunca înainte mai cu curaj, în pofida primejdiilor care poate se întrevăd la orizont. Unii oameni, e posibil ca cei mai mulţi dintre ei, să nu ajungă niciodată să aibă parte de o iubire profundă, până când înţeleg la moartea cuiva drag marea valoare a prieteniei şi a dăruirii. Probabil că n-am putea niciodată să iubim cu pasiune dacă n-am şti că vom muri.

:|