[Iorest]

În prealabil postat de Militaru

Te rog, poți să îmi spui ce se întâmplă.

Mulțumesc,!

Din cartea Marii Iniţiaţi ai Indiei şi părintele Paisie:


La un moment dat, părintele a început să povestească despre cineva:
- Un om se dusese tocmai acolo... (îsi căuta cuvântul)... în Pakistan, să
zicem!
Acolo s-a cam încurcat, l-au mânjit si pe fată cu ceva cenusă...
Mi-am amintit imediat de jertfa din India si de bulina de untură arsă pe
care mi-o desenase între sprâncene yoghinul ucenic al lui Babaji, astfel încât
m-am simtit direct vizat.
Desi în cea mai mare parte a timpului se adresa vizitatorului, părintele
mă privea când si când cu subînteles. Am priceput asadar că vorbea despre
mine si despre călătoria mea în India. O făcea însă într-o asemenea manieră
încât celălalt să nu înteleagă că era vorba despre mine.
Am început deodată să simt o foarte stranie tulburare. Parcă ceva
anume se împotrivea înlăuntrul meu.
- Acolo departe, deci, l-a ispitit Diavolul. Insă si el spunea la rândul său
rugăciunea, si nu-i dădea Diavolului pace.

Părintele si-a întors atunci privirea către mine. Eu am înteles si am
început să spun în minte rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-
mă“. Nu mai eram deja atent la povestire, ci la rugăciune.
In timp ce vorbea, ca si când ar fi rostit o frază în cadrul povestirii, s-a
întors către mine si a spus:
- Duh necurat, iesi din făptura aceasta!
Si îndată a continuat istorisirea, tinându-l pe celălalt de mână. La scurt
timp m-a privit din nou, rostind iarăsi ca pe o parte a povestirii propozitia:
- Duh necurat, iesi din făptura aceasta!
Chipul său era luminat de o strălucire tainică, ascunsă, pe care însă o
percepeam; era serios, iar ochii săi căpătaseră o expresie pe care arareori o
mai întâlnisem. O expresie care revela slava ascunsă a sufletului său. O
expresie care vădea o fiintă calitativ diferită de ceea ce în mod obisnuit
numim „un om normal“, atât de diferită încât începeai să te întrebi dacă este
cu adevărat om. Pe chipul bătrânului, în privirea sa, descopeream dimensiuni
nebănuite ale firii omenesti.
Am continuat cu înflăcărare rugăciunea, desi pe moment nu puteam
discerne importanta a ceea ce se petrecea.
S-a întors apoi pentru a treia oară si a spus:
- Duh necurat, iesi din făptura aceasta!
Am simtit atunci ceva imaterial iesind dinlăuntrul meu, dezlipindu-se si
despărtindu-se de mine. Am simtit practic eliberându-mi-se mintea si sufletul
de sub intensa influentă a unui alt spirit. In acelasi timp, am dobândit si o
intensă perceptie, constiintă, cunoastere a sufletului meu ca fiind ceva
extrem de concret si palpabil. M-am simtit usurat, ca si când as fi scăpat de o
imensă greutate. Abia în clipa aceea am constientizat în ce presiune trăisem.
Am simtit acel „ceva“ care iesise dinlăuntrul meu stând acum în spatele
meu, în stânga; o prezentă a cărei putere te bloca pur si simplu. îmi îngreuna
sufletul chiar si de la acea mică distantă. M-am ridicat cu intentia de a mă
îndepărta de această prezentă si am căutat adăpost la picioarele bătrânului.
M-am asezat pe podea, lângă genunchii lui.
In momentul acela, aproape simultan cu cuvintele bătrânului si cu
eliberarea mea, vizitatorul m-a uimit încă o dată.
A sărit în picioare brusc, si a strigat uluit:
- Maica Domnului, Maica Domnului, ce mireasmă este aceasta? Părinte,
părinte, Preasfânta este alături!
O mare bucurie îl cuprinsese, facându-l să uite de toate celelalte lucruri
din jurul său. Era acea bucurie pe care o simte sufletul atunci când îi
întâlneste pe sfinti în chip minunat si suprafiresc, „în Duhul Sfânt“. Omul
striga necontenit într-un acces de fericire, si ne ruga să mergem alături în
biserică. Eu am încetat să mai simt în cameră teribila si strivitoarea prezentă
a acelui „ceva“ pe care, înainte de cuvintele bătrânului, îl purtasem în
sufletul meu.
Oare strălucirea slavei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu alungase
din sufletul meu si din cameră „duhul necurat“ - precum îl numise bătrânul?
Ce altceva ar fi putut percepe sufletul atât de entuziasmat al vizitatorului,
dacă nu mireasma duhovnicească a Preacuratei? Sunt întrebări cărora simtul
comun si ratiunea naturală nu le pot răspunde transant. Există însă si un alt
tip de certitudine care se naste lăuntric prin „înstiintare dumnezeiască“, fiind
rezultatul unei lucrări nemijlocite a lui Dumnezeu în adâncurile sufletului
omului. Veracitatea cunoasterii pe care ea o furnizează este de o evidentă
intimă indubitabilă.