[Iorest]

62. La a douăsprezecea treaptă a smereniei ajunge monahul dacă e smerit nu numai în inimă, ci dacă îşi dovedeşte smerenia chiar şi prin trupul său înaintea celor ce îl văd. 63 Astfel, când şade, umblă sau stă în picioare, la slujbele dumnezeieşti, în biserică, în mânăstire, în grădină, pe drum, pe câmp sau oriunde, să aibă mereu capul plecat şi privirea aţintită spre pământ. 64 Socotindu-se tot timpul vinovat pentru păcatele sale, să-şi închipuie că se află deja la înfricoşata judecată, 65 repetându-şi mereu în inima sa cuvintele pe care vameşul din Evanghelie le-a rostit cu ochii aţintiţi la pământ: Doamne, eu, păcătosul, nu sunt vrednic să-mi ridic ochii spre cer (Lc. 18, 13). 66 Şi iarăşi, cu Profetul: Plecatu-m-am şi m-am smerit foarte (Ps. 37, 7).

E destul de grea treapta asta, te poate duce foarte uşor la deznădejde şi de acolo în vreo boală psihică.