D-l Banescu,
Plusul credinței care știe cum e să nu crezi și suficiența inteligenței care nu crede
Nu credința curată în Dumnezeu iscă violența și terorismul, ci idolatrizarea ei. Degradarea ei prin adaptare la scopuri impure, meschine, chiar criminale, rezultate din strâmba raportare la conținutul prost sau deloc înțeles al absolut posibilei relații cu Dumnezeu (religio).
Există patologii ale religiei și credinței, așa cum există patologii ale libertății manifestate luciferic, isteric, nihilist.
Contradicția ireconciliabilă apare, de aceea, între două credințe false - cred că cred, adică cred în „credința” mea, nu în Cel care îmi cere necesara, dificila smerenie/ cred(!) că Dumnezeu nu există, nu-i iert inexistența și, din nefericire, nu pierd nicio ocazie de a mă compromite persiflându-i pe credincioși - nu între Rațiune (intrinsecă ființei) și Credință (element al conștiinței care orientează privirea metafizic spre Sus, nu animalic spre jos).
Credința nu e o simplă convingere pe care o posedăm conjunctural, ci onorabila încredere investită în ceea ce Rațiunea însăși ne divulgă că există: un Creator care nu poate să nu iubească ce a creat (ființe total libere ce i se pot întoarce împotrivă, infestând lumea cu suferință), o viață și o lume ce nu pot să nu urmeze celor limitate nefiresc de moartea persoanei umane, echipată ontologic atât de sofisticat, încât absurdul unei treceri fulgurante prin existență devine pur.
Rațiunea, fiind „rațională” și aderentă natural la realitate, nu va comite eroarea (omului doar inteligent) de a disprețui credința, perfect naturală la rândul ei.
Aceasta îmbrățișează, nu contrazice realitatea, Îl caută și dibuiește pe Creatorul universului străbătut de ordine, verticalizează atenția, lărgește gnoseologic percepția, împacă generos contrariile.
Paradoxul, nu silogismul epistemologic, surprinde și relevă miezul realității, abordează fertil taina, satisface cu adevărat inteligența.
Un creștin sau un musulman (supra)rațional credincios, nu irațional și fanatic, va fi natural preocupat de ascensiunea morală, nu de agresiunea verbală sau militară, de viață ca dar plin de sens pentru el și pentru ceilalți, nu de suprimarea ei ticăloasă în numele unor recompense „cerești” suspect de pământești…
Teroriștii care-L invocă sacrileg pe Dumnezeu sunt exemple de abisală degradare spirituală. Chipuri hidos criminale ale Răului care asaltează furibund viața unor oameni obișnuiți și nevinovați ce își țes trudnic binele lor fragil.
Exemple monstruoase de dezumanizare.
Pelerinii pașnici, cu sau fără multă școală, necăjiți sau bucuroși, tăcuți și cuminți, în realitate niciodată ridicoli, întrucât adecvați la realitate, indică pulsatil luminos pe harta credinței în Binele întrupat, în sfințenie (curăția inimii) și posibilitatea dovedită a dobândirii ei concret transfiguratoare, punctele cardinale ale bunului-simț și bunei-cuviințe în haosul unei lumi înstrăinate de ele și de Sens, căreia Creatorul îi dăruiește iar și iar o șansă.
Cum altfel?
|