[Moroco]

În prealabil postat de RappY

Sunt motive bune să avem mitropolie în Tomis că ar fi bine să aducem atenție asupra acestei regiuni minunate din România și cu asta să aducem atenție asupra vechimii noastre și implicării noastre la Sfintele Sinoade Ecumenice. O să vedeți că alte jurisdicții adică cele slave nu pun atât de mult accent pe Sinoadele Ecumenice că nici nu erau creștine atunci, dar noi avem posibilitatea de a face asta, întărindu-ne și valorificându-ne relațiile în interiorul Bisericii Ortodoxe în special cu Grecia. Noi avem participare directă la primele 3 Sinoade Ecumenice, semnatar la al 4lea și suntem menționați la al 5lea, deci sunt posibilități aici chiar și în legătură cu aducerea Synodikonului în tipicul nostru. Deci e ceva important în statutul de mitropolie la Tomis, ar putea chiar încuraja studenți de arheologie să interpreteze istoria căci le dă un scop și ceva de valoare de contribuit. Acum sunt și alte probleme că patriarhul este și mitropolitul al Munteniei și al Dobrogei și nu cred că e așa încântat să renunțe la jurisdicția sa asupra Dobrogei, dar aici e vorba de lucruri mult mai mari decât Bănescu, certurile astea, ierarhii curenți, și altele.

Foarte bine, sa reactivam mitropolia, dar pentru ea, io il propun pe d-l Banescu, mare mitropolit acolo, pentru aceste mesaje dumnezeiesti care fac bine sufletului meu pacatos.

de D-l Banescu
Amenințarea letală a imposturii
De ce este esențial ca cei de care depinde binele nostru trecător, dar vital, să nu fie impostori de cea mai mare anvergură și de cea mai joasă speță, reprezintă oriunde o problemă din ce în ce mai presantă. Adaptarea noastră progresivă la impostura de grad inferior deja validată și suportată nu este o soluție de luat în calcul.
Impostura, ca orice parazit sau virus social, tinde să se înmulțească galopant. Ea se hrănește lacom cu propriul tupeu care a ucis demult orice scrupul, dar mai ales cu pasivitatea, resemnarea și complicitatea celor pe care îi infestează mental & moral și care compun corpul social parazitat.
Soluția elementară o reprezintă, firește, recunoașterea și detectarea timpurie a imposturii camuflate invariabil sub mesaje măgulitoare, rupte de realitate, mesaje cu aer grijuliu (ultra)naționalist (țărișoara sabotată din exterior), eminamente populist, deci antielitist (elitele lucide o îngrijorează real și o scot ușor din minți), oportunist ortodoxist (captatio benevolentiae), mesaje totdeauna vagi, generaliste și alarmiste, niciodată sprijinite pe concret și mai ales pe vreo explicație rațională și onestă a realității denunțate zgomotos, despre a cărei „îndreptare” procustiană se perorează strict și vulgar ideologic.
Impostura se va feri ca de foc să se angajeze într-un dialog limpede cu cei ce au detectat-o și o denunță. Aceștia sunt inept și gregar catalogați ca globaliști, antinaționaliști, ecumeniști, vacciniști, europeniști, deci trădători de neam, credință, țară și, într-un puseu înalt de delirium tremens, chiar „sataniști”. De ce nu? Orice epitet pitecantropic folosit e oricând binevenit. Nu și dialogul civilizat polemic, care te expune în toată splendoarea vidului profesional care trebuie atent menajată, camuflată.
Impostura nu e niciodată deranjată în schimb de adevarata abjecție deconspirată, promovată, chiar decorată. Rudă bună, aceasta e o prezență convenabilă, un aliat de nădejde pe care se poate conta la greu.
Odată depistată, impostura trebuie, ca orice boală care tinde natural spre manifestări patologice agresive, igienic criticată public și pe cât posibil stopată prin informarea corectă și tratarea onestă a „pacientului național”, întrucât avansarea ei periclitează grav sănătatea și viața corpului social al acestuia. Cei ce nu-i pot observa simptomele singuri și la timp nu sunt, desigur, vinovați.
Responsabili cu adevărat sunt cei ce văd, devenind martori oculari, și cei ce înțeleg prea bine, devenind, dacă aleg (interesat) să tacă, fie colaboratori abjecți, fie complici oricât de îndepărtați ai unui rău social care nu va întârzia să se transforme, prin consecințe, într-unul personal.
Pentru că nu putem trăi izolați de societatea în care avem fiecare varii datorii și care nu este o abstracțiune, cum suntem ispitiți să credem, ci o sferă reală de comunicare și, creștinește gândind, chiar de posibilă comuniune.
A nu capitula, a rosti până la capăt adevărul căruia îi ești martor, rămâne mereu singura onorabilă opțiune.

Despre mine vorbeste? Asa mi se pare.