[Moroco]

În prealabil postat de Iorest

Chiar matale să fii sensibil la defilări şi caleaşcă atâta timp cât NIP-ul defilează prin Pucioasa de Crăciun cu toată recuzita ?

Ziceam ca e o inadecvare, pare o mascarada in cazul lui, se pune singur intro postura ridicola. Nu te apuci sa te plimbi si sa defilezi in astfel de tinute avand nevoie de un lacheu sa-ti poarte trena fiindca dai impresia ca te inalti pe tine insuti inaintea oamenilor nu numai prin haine luxoase, scumpe si lucitoare, prea colorate ci si prin faptul ca ai pe cineva sa te care in spate ducandu-ti servieta sau mantia ca sa nu te impiedici in ea, deci pari si un impiedicat si un neputincios. E penibila deci o astfel de tinuta rosie si lunga mai ales daca e folosita inadecavat. Ar fi foarte potrivita de Craciun, atunci da, ar putea sa defileze cum vrea si cat vrea caci oamenii nu s-ar mai gandi la opulenta si cinism ci l-ar iubi si pe el si pe Hristos pentru cadouri, atunci ar putea darui placutul sentiment Crestin cand ar merge cu caleasca impodobita si cu tolba plina impartind daruri saracilor si copiilor asa ca si cei din NIP care merg sa imparta colinzi si bunatati de Craciun, fructe, cozonaci, placainte, si ce bunatati mai fac ei acolo, din munca lor. Deci nu-s impotriva calestilor imparatesti si nu e o rusine sa mergi cu caleasca, e chiar ceva foarte frumos insa trebuie sa stii in ce situatie te pui avand in vedere ca esti mai marele ierarh al locului. Nu te poti penibiliza singur fiindca-ti pierzi credibilitatea si e in joc pentru intraga tara marturisirea Apostolica din acele locuri.

La Teodosie a avut slujbă de sfinţire de 1 Decembrie şi de fiecare dată când e câte un eveniment or legat de marină, or de armată, nu s-a dus de capul lui acolo, presa a dat doar ce a vrut.

Da, e un mare iubitor de Hristos, un parinte profesor universitar, un harnic slujitor. Deci cinste lui si sa-l tina Dumnezeu sa poata apara Credinta Apostolica de orice rau lumesc sau demoniac ocult ce vine sa strice.

Am văzut într-un an că i s-a adus de către credincioşi o trăsură, şaretă, ce o fi nu a comandat-o el, nu a aruncat bani pe ea, se zicea că e fiul alintat al Tomisului de dragostea unor enoriaşi, ce vrei dacă oamenii îl preţuiesc şi îi aduc o trăsură el să-i umilească de faţă cu presa şi să refuze.

Primind si folosind trebuie sa ai grija sa nu dai apa la moara presei si samanta de scandal celor care n-au altceva mai bun de facut. Stiind ce e in joc si care e miza te feresti de ridicol ca sa nu atragi priviri, sa nu starnesti mirari, barfe si discutii necuvincioase. Dar stie domnia sa astfel de lucruri. Iar daca apari in tot felul de subiecte controversate, omul zice ca nu poate sa iasa fum daca nu este pe undeva un foc cat de mic. Am impresia ca ii place sa puie paie pe foc, chiar barne, nu stiu daca nu intentionat vrea sa arunce foc in lume asemenea lui Hristos. Deci nu-l judec, nu-l condamn. Poate ca face foarte bine incercand sa ocupe subiectele publice de presa aducand mai mult in mintea oamenilor pe Domnul Hristos.

Dacă era un om rău, un nelegiuit, un bandit sau escroc cum îl prezintă o parte din presa românească, lumea nu-l iubea.

Daca-l iubeste lumea inseamna ca deja isi face pe deplin datoria la care a fost chemat, sa aduca si sa imparta iubire... nu atat de el insusi ci mai mult de Hristos si de sfintenia Lui, caci pe El il reprezinta.

Eventual urcă o dată dă o tură şi după le cere să nu o mai aducă anul următor că nu pică bine şi oamenii înţeleg.

E frumos sa faca oamenii parada, deci sa se plimbe cu trasura cat doreste, e un lucru spectaculos, problema apare cand pui pe tine prea mult lux, prea multa marire si regalitate, cand te penibilizezi punandu-te in posturi ridicole abordand acelasi stil de prezentare ca si exchibitionistii vestimentari gen Radu Mazare. Nu e bine ca aflat in astfel de pozitii de inalt ierarh sa ajungi sa starnesti zambete pe 16 milimetrii.

Ma bucur ca-l apreciaza cineva. Tu in spetza. Nu-s io CTP-ul sa vreau sa-l umilesc zicandu-i Tache sau Mache asa ca-n scrierile satiric-caricaturale ale lui Caragiale. Si io-l simpatizez si fireste ca cu el tin cand se contreaza cu cateii foarte agresivi din presa. Vad ca ne apara drepturile si libertatile religioase in lupta cu institutiile statului mafiot si ma simt dator sa ma jertfesc asemenea, macar aprobandu-l cand vorbeste. E clar ca nu dialogheaza asa de bine ingrijit ca Banescu insa nu mi-e rusine de el. Nici nu stiu de ce au ajuns in conflict aceste doua somitati religioase de apreciat. Ce au de impartit? Poate fiecare are impresia ca el graieste in numele BOR uitand ca in crestin-ortodoxie doar credinta si faptele sfinte vorbesc de la sine in timp ce vorbele oamenilor sunt socotite o desertaciune a desertaciunilor. Ar trebui Dumnezeu sa vorbeasca si o face prin Cuvant iar omul si lumea lui ar cam trebui sa taca.

Oricum, mie imi place mai mult de Banescu pentru ca are mai mult har verbal. E mai convingator. Iata:

VB
Postul
Lucidă revenire în sine, adunare a minții din risipire, civilizare a inimii, domesticirea poftelor, potolirea patimilor.
Atenție morală orientată intens spre C/celălalt.
Iertare și împăcare.
Efortul detoxifiant al abținerii de la comiterea răului de orice fel în relația cu sine și cu ceilalți.
Privilegierea binelui concret pe care îl putem face altora, iertând, ajutând, dăruind.
A posti nu înseamnă a te înăcri. Postul în cunoștință de cauză nu-ți compune o morgă trist contemplativă, grijuliu afișată în public, nu-ți inspiră o orgolioasă comparare cu alții care nu postesc sau vreo mustrare aspru moralizatoare, inclusiv de la altar, ci sobrietate, reflexivitate și măsură în toate.
Postul nu e o seacă obligație impusă de la vlădică până la opincă, ci un necesar imperativ duhovnicesc, o îmbrăcare smerită a hainei sale despătimitoare după măsura neputințelor cu care ne luptăm fiecare.
Recuperare a libertății pierdute prin împătimire.
Un mic exercițiu ascetic de renunțare la ceea ce ne învârtoșează, o luptă cu sinele egolatru pentru ștergerea fie și temporară a acestuia, a indiferenței, zgârceniei, disprețului, silei și agresivității în relația cu celălalt.
Bunăvoință, blândețe și - prin abolirea iadului urii și al vrajbei - împăcare și bucurie.
Postul înseamnă nu doar lupta cu „nebunia stomacului” lacom (gastrimargia), domesticirea fiarei acestuia, ci și lupta cu pofta de vizibilitate, cu dorința acerbă de a fi primul, călcându-i în picioare pe alții.
Postul coincide și cu ieșirea din cușca rece a egoismului și întâmpinarea caldă a aproapelui, inclusiv a celui împovărat de patimile pe care încercăm să nu i le mai judecăm, măcar pentru faptul că ale noastre ar putea fi mai mari și chiar mai multe.
Postim nu doar abținându-ne temporar de la anumite alimente, un exercițiu volitiv plin de sens, întrucât ne înviorează gândirea și ne ușurează lupta cu alte patimi, ci mai ales de la devorarea celorlalți prin bârfă și critici demolatoare, de la uciderea relației cu ei prin trădări, calomnie, ignorare și crudă nepăsare.
Postul, inclusiv ca răstignire a timpului inutil risipit și pierdut, este și răstignire a voii (nevoință), a puzderiei de pulsiuni egoiste, a lăcomiei desfiguratoare.
O cumințire lăuntrică prin renunțare, o civilizare a barbarului care devenim mânați exclusiv de instincte. O adâncă raționalizare.
Există inclusiv un post al cuvintelor, al ochilor, al urechilor. Al simțurilor noastre sălbăticite, bulimice, dezordonate. Contează enorm ce și cum vorbim, ce privim, ce ascultăm, cu ce ne umplem gândurile, precum și lupta tăcută cu ele.
Există și un post „mediatic”, care include greaua încercare de ieșire din adicția față de contemplarea narcisică a propriei imagini răsfrânte în social-media, față de folosirea excesivă a tehnologiei care ne artificializează relațiile și ne ofilește firava viața spirituală, ținându-ne departe de oameni dragi, de cărți, de liniște, de necesara „adunare a minții” din risipirea ei cea de toate zilele.
Postul este, în esență, o formă de luptă spirituală cu „marele dezbinator” care nu ratează ocazia de a ne ispiti şi asedia mai intens chiar în perioada în care ne străduim să devenim puțin mai atenți și mai buni, încercând să ne determine neobosit deraierea și capitularea, să ne împingă pe „calea cea largă” a comodităților și inerţiilor deja bine consolidate.
Postul unit cu rugăciunea și milostivirea poate deveni scut și antidot împotriva răului cu multe chipuri, prezent abundent în lumea noastră din care discernământul, cumpătarea, cuviința, bunele maniere și esențialul bun-simț au fost progresiv și progresist evacuate.
Prin post le putem redobândi, fie și temporar.
Ridicându-ne și mergând mai departe pe Cale.